Răzvan Voncu:
Profesorul profesorului meu
Colegii de promoție – am constatat la aniversarea de 85 de ani, petrecută în cadrul special al Bibliotecii „Alexandru Șafran“ – îi spuneau Cazi. Profesorul nu numai că nu se supăra de familiaritate, nu făcea caz de excelența sa culturală sau academică, dar le purta foștilor colegi o afecțiune vie, activă. Păstra în arhiva sa încercările și chiar glumele literare ale unor studenți care, deși deveniseră ei înșiși editori, ziariști sau traducători, nu făcuseră cariera în literatură pe care o făcuse el.
Era, cred, singurul critic și istoric literar din România care-l putea prinde în ofsaid (adică în flagrant delict de informare eronată sau de neglijență a referinței) pe Alexandru Piru. Și… l-a prins! În volumul Nu numai Caragiale (1984) există un articol polemic, intitulat „La nord-vest de Polul Sud“, în care, răspunzând unor mai vechi ieșiri inamicale, Ștefan Cazimir adună un inventar surprinzător de mare de neajunsuri prezente în cărțile colegului său de catedră. Mai mult decât atât: Piru, pentru prima dată, cred, în lunga sa activitate, a răspuns slab, neconvingător, cu scuze procedurale, nu cu argumente de fond, semn că preopinentul avusese dreptate.
Am amintit acest amănunt, spre a sublinia faptul că Ștefan Cazimir avea o cultură filologică și generală impresionantă și o memorie impecabilă. Calități cu atât mai uimitoare, cu cât școlaritatea sa a coincis cu una dintre cele mai nefaste perioade din istoria românească: dictaturile legionară și antonesciană (în care, ca evreu, a fost eliminat din școlile publice), Holocaustul (a supraviețuit pogromului de la Iași, din 27-30 iunie 1941), apoi instaurarea comunismului, cu cortegiul lui de epurări și interdicții. A trecut demn prin perioada stalinistă și, în timp ce alții publicau prostii marxiste, și-a văzut de studiu și de pasiunea sa devorantă pentru literatură. Nu a făcut concesii nici în perioada ceaușistă.
A devenit, începând cu debutul editorial din 1962 (cu antologia comentată Pionierii romanului românesc), unul dintre marii noștri specialiști în secolul al XIX-lea. Cărțile sale despre pașoptism – Alfabetul de tranziție, 1986 –, Mihai Eminescu – Stelele cardinale, 1976 – și I. L. Caragiale – Caragiale. Universul comic, 1967, I. L Caragiale față cu kitschul, 1989 – fac parte din bibliografia fundamentală a istoriei literaturii române și acreditează un cercetător a cărui rigoare e egalată, cum spunea Nicolae Manolescu, numai de umorul remarcabil. Adaug eu, și de o jubilație a inteligenței care-și aflase în literatură deopotrivă pasiunea vieții și un spațiu al deplinei libertăți.
Cum și-a început cariera politică în 1990, imediat după revenirea la democrație, nu am mai avut șansa de a-l avea profesor în anul II, când am studiat secolul al XIX-lea. Cazimir era riguros și corect nu numai ca istoric literar, ci și ca om: când a intrat în Parlament (ca lider al efemerului Partid Liber-Schimbist), și-a întrerupt un timp activitatea didactică, considerând că forul democratic suprem merită toată atenția și energia sa. Și, într-adevăr, în anii în care profesor mi-au fost numai cărțile sale, l-am urmărit luptând în Cameră cu morile de vânt. A încercat în zadar să impună, prin prestigiul personal și prin intervenții spumoase, un anumit nivel cultural discursului parlamentar și o ținută corectă lingvistic legilor țării. A sancționat cu bună-credință derapajele anti-democratice, antisemitismul și intoleranța. Chiar fără să joace un rol politic influent, este unul dintre foarte puținii „aleși ai națiunii“ care nu au trecut prin Parlament degeaba.
Când a revenit la catedră și l-am reîntâlnit din noua mea postură, de asistent, a fost puțin contrariat de insistența mea de a-l revendica drept profesor. Atunci i-am dezvăluit un amănunt. „Eu sunt – i-am mărturisit – elevul elevului dumneavoastră.“ Căci profesorul meu de română de la Liceul „Frații Buzești“ din Craiova, criticul și istoricul literar Marian Barbu (cel căruia îi datorez traseul meu în literatură) îi fusese student și discipol. Așa și numai așa a acceptat Ștefan Cazimir să mă „adopte“ ca elev al domniei sale…
Când pleacă dintre noi oameni ca el, mă gândesc că una dintre cele mai nedrepte și, în fond, mai stupide vorbe de spirit din cultura română este cea a lui Victor Eftimiu, conform căreia cimitirele ar fi pline de oameni de neînlocuit. Nu e deloc așa: Ștefan Cazimir este cu adevărat de neînlocuit, și la catedră, și în paginile României literare, și în istoria literară.
Daniel Cristea-Enache:
Spiritul critic
Doar acum câteva luni, am scris pentru „Realitatea Evreiască“ un articol sintetic despre Ștefan Cazimir, pe care îl reiau, punându-l în contextul dispariției cărturarului. Faptul că Ștefan Cazimir, în anii ‘90, a reprezentat în Parlament un Partid al cărui membru fondator era și care se numea Liber Schimbist a fost ca o gură de aer proaspăt după ce, ani mulți, societatea noastră fusese obligată să asculte discursurile lui Nicolae Ceaușescu într-un „limbaj de lemn“. Dar nici cu aleșii noștri post-revoluționari nu stăteam mai bine la acest capitol. Lingviștii și publicul cultivat găsesc în speech-urile deputaților și senatorilor din Parlamentul României, în ultimele decenii, biblioteci întregi de erori – datorate nu emoției, nici grijii pentru țărișoară, ci semidoctismului, inculturii și instrucției făcute „pe puncte“. Nu este deci surprinzător că, deși nu are vechimea de parlamentar a altora, Ștefan Cazimir s-a numărat printre cei mai buni oratori ai noștri.
Eu nu l-am avut profesor, dar știu din mărturiile altora că și cursurile, și seminariile ținute de el erau un veritabil spectacol de idei, de erudiție și de rigoare – metodologică și terminologică. A evocat el însuși episoade din viața sa la catedră și din experiența didactică, în mai multe rânduri. A analizat de pildă, cu maximă seriozitate, de ce succesivele promoții de studenți râd tot mai puțin la anumite glume (fiindcă nu le mai gustă, fiind ele „fumate“, sau fiindcă nu le mai înțeleg, lipsindu-le contextul și referentul?). În alt articol, făcea o cercetare asupra felului în care un profesor corectează zecile de lucrări, Cazimir bazându-se pe studii serioase, cvasi-științifice, consacrate subiectului. Când începi să corectezi, luând primele lucrări din teancul gros, eziți să pui nota, fiindcă vrei să vezi întâi nivelul general; spre finele corectatului, când obosești și te-ai încărcat cu conținutul zecilor de lucrări deja citite, tinzi să devii mai indulgent… Despre orice ar vorbi sau ar scrie, Ștefan Cazimir este mereu avizat, hipercompetent, cu o vie curiozitate intelectuală și cu dorința vizibilă de a împărtăși cititorului nu numai cunoștințe, ci și un anumit spirit, raționalist și umanist, al lecturii pe care i-o propune. El e nu numai un profesor de literatură, de istoria literaturii române, ci și unul care te învață ce înseamnă spirit critic și ce presupune să-l folosești ca pe un operator de limbaj, de semn lingvistic și de semnificație simbolică.
Prin acest spirit critic mereu viu, prin cultura vastă și nivelul unei erudiții greu de egalat, Ștefan Cazimir este în cultura contemporană ce era Șerban Cioculescu, marele critic și istoric literar din strălucita galerie interbelică. Cazimir nu e mai puțin acid și „chițibușar“ decât cel care fusese supranumit „Șerban cel Rău“; iar unele dintre polemicile pe care le-a purtat au fost adevărate turniruri pentru apărarea unei anumite ipoteze, a unui adevăr al textului, a unei interpretări personale a acestui adevăr textual. Și Caragiale-tatăl face parte din numitorul lor comun: ca și Cioculescu, Cazimir i-a dedicat lui Caragiale câteva cărți fundamentale.
Îl citesc cu bucurie în paginile României literare, așa cum o făceam și în coloanele „Adevărului literar și artistic“ (seria Cristian Tudor Popescu – C. Stănescu). Textele sale au ceva luminos și clar. Din ele se vede nu o poziție de autoritate a semnatarului, ci voința lui de a fi înțeles în profunzime și detalii subiectul (uneori extrem de dificil) abordat; și de a face lectorul părtaș la această înțelegere. Dacă în spatele lui Ștefan Cazimir, în fundal, e Biblioteca, în fața lui este mereu Cititorul.
*
Din nefericire, unele verbe trebuie puse acum la trecut (fiindcă nu vom mai citi texte scrise pentru România literară de colaboratorul nostru atât de prețuit). Dar alte verbe, nu: fiindcă Ștefan Cazimir va rămâne în istoria literaturii române ca un demn succesor al lui Șerban Cioculescu, la nivelul de erudiție și acribie al magistrului. Edificator este și că după articolul meu din „Realitatea Evreiască“, cel despre care scrisesem m-a sunat și mi-a mulțumit îndelung (el mie!…), foarte bucuros pentru paralela cu „Șerban cel Rău“.
A fost ultima mea conversație cu un cărturar care m-a fascinat de la 20 de ani; și care nu va putea fi egalat de nimeni din generațiile următoare, oricât ar fi ele de silitoare.
Vasile Spiridon:
Despărțirea de Caragiale
În semestrul I din anul al doilea, cursul și seminarul de Literatura română între 1780 și 1860, de la Facultatea de Limbi romanice, Clasice și Orientale, erau ținute, înainte de căderea comunismului, de profesorul Ștefan Cazimir. Pentru examenul de admitere la facultatea respectivă, conspectasem copios din cartea Caragiale. Universul comic și aflasem multe lucruri interesante despre autorul ei de la profesorul pietrean Mihai Mancaș, fostul său coleg de liceu. (Ultimul text al rubricii „Cap sau pajură“, din România literară, s-a intitulat Figuri pietrene și s-a referit la funeraliile unui general.) Devenit student, am avut însă o surpriză când l-am văzut pe profesorul Cazimir intrând pentru prima dată în amfiteatru, deoarece mi-l imaginasem că arată altfel, cu o ținută decomplexată și sprințară, pe potriva aerului degajat al scrisului său. Autorul recentei cărți apărute atunci, pline de savoare și de haz, Alfabetul de tranziție, avea un mers rigid, parcă de om suferind cu coloana sau de cercetător literar complet sedentarizat, care face călătorii numai în jurul camerei sale (și, ulterior, a celor a deputaților…).
Mai curând timorat decât dezinvolt, Ștefan Cazimir își începea cursurile scriind pe tablă o duzină de date legate de viața și de opera autorului despre care urma să vorbească (de fapt, să citească). Deși mi-am dat seama că deține o memorie remarcabilă, profesorul citea cu conștiinciozitate cursul (lucru pe care îl consider și astăzi descalificant pentru un cadru universitar), în schimb, parantezele făcute pe marginea lui erau cu totul spumoase. Cât despre seminare, ele erau și mai atractive. „Seminaristul“ nu dădea de bănuit, la primul contact, de câtă mobilitate a spiritului este în stare și poseda ceva din știința de a bate câmpii cu grație, asemenea lui Odobescu (poate că din acest motiv – al readucerii la ordine discursivă – se simțea nevoit să-și citească mereu cursul). Nu cred că întâmplător i-a adresat mai târziu niște epistole afectuos-parodice eruditului eseist de peste veac, prin intermediul revistei România literară, adunate la sfârșit între copertele cărții Epistolă către Odobescu.
Falsa impresie de sedentaritate a risipit-o Ștefan Cazimir într-o dimineață de octombrie afectată cursului și seminarului, atunci când revenisem la ore după aducerea jertfelor patriotice practicii agricole (sortatul de cartofi în cartierul Berceni). Profesorul a intrat în amfiteatru cu gravitate și, spunându-ne să strângem tot ce aveam pe bancă, a început să caute foarte preocupat o cretă. Odată găsită, s-a îndreptat foarte hotărât spre tabla din dreapta, apoi s-a răzgândit, dându-ne de înțeles că, având foarte mult de scris, trebuie să purceadă totuși de pe tabla din stânga. Din cauză că a scris foarte apăsat, creta i s-a rupt după „Ex“ și a început să o caute îndelung pe jos. Între timp noi, cei din bănci, ne îngrijoram destul de tare, deoarece ni se întărea convingerea că vom avea de dat un extemporal deloc dorit, după ex-temporalitatea pierdută la muncile agricole. Creta fiind în sfârșit iar găsită, s-a continuat legarea pe tablă a ceea ce fusese anume întrerupt: „cursie literară“. Cert este că specialistul în opera marelui dramaturg avea har actoricesc.
Grație acelei excursii literare, am descoperit, îndrumați de cicerone, un altfel de Bucureşti. Plecând din strada Pitar Moș, primul scurt popas l-am făcut pe strada Tudor Arghezi, unde ghidul ne-a explicat în mod solemn: „La începutul anilor ’50, într-o cameră de serviciu din acest imobil de pe strada Tudor Arghezi a locuit… Ștefan Cazimir“. De-a lungul itinerarului, ceea ce am remarcat în explicațiile oferite a fost competența cu care erau descrise diferitele clădiri, mai târziu aflând eu că profesorul voise să urmeze studii de arhitectură. Fusese o idee la care a renunțat, deoarece ar fi fost nevoit să proiecteze cenușiile blocuri ale epocii comunismului. La sfârșitul excursiei, am ajuns în Dealul Mitropoliei, pe care Ștefan Cazimir avea să-l urce de unul singur, peste câțiva ani, ca parlamentar, deși i s-a făcut imputarea, de care a fost mândru, că este foarte, că este prea, că este ultra-progresist, că este liber-schimbist, că vrea progresul cu orice preţ.
Nici prin gând nu mi-ar fi trecut, pe când eram student, că autorul Alfabetului de tranziție va deveni peste trei ani președinte de partid și membru al Parlamentului. Omul politic a declarat la un moment dat că era foarte mulțumit de colaborarea cu femeile divorțate, cele mai de succes organizații din teritoriu ale partidului său fiind conduse de către acestea. Desigur că exegetul comediilor lui Caragiale nu a făcut nicio analogie cu dezvorțata și ambetata absolut Zița, la care probabil că l-a dus gândul, vrând-nevrând. Și sunt sigur că i-a venit în minte următoarea scenă, adusă în discuție mai târziu: „Oaspeţii lui Anatole France vorbeau într-o zi, cu admiraţie, despre domniile glorioase ale unor femei: Elisabeta a Angliei, Maria-Thereza, Ecaterina a II-a. Intervenind în discuţie, gazda a exclamat: «Iată încă o dovadă a superiorităţii bărbaţilor! Cum adică, maestre?! Nu înţelegem. Foarte simplu! Când pe tron se află o femeie, treburile sunt conduse de bărbaţi, iar când pe tron se află un bărbat, treburile sunt conduse de femei.» Las cititorilor libertatea de a-l aproba sau nu pe Anatole France; paradoxul, oricum, rămâne savuros“ (Galateea la Cotroceni, România literară).
Savuroasă pentru unii și contrariantă pentru alții a fost prezența lui Ștefan Cazimir în ambianța civică deplorabilă de după prăbușirea comunismului, când toată lumea era mult prea convinsă, pentru a mai fi și convingătoare în ceva. Apariția Partidului Liber-Schimbist, sub patronajul spiritual al lui Caragiale și având drept mascotă pe Búbico, era privită în România cu suspiciune. Nu se știa că în Franța, de exemplu, exista insolitul „Le Mouvement Anti-Radar“, iar în 1965 fusese fondat „Le Mouvement ondulatoire unifié“, de umoristul Pierre Dac (nimic protocronist în acest nume de familie). Îmi exprim convingerea că nici acum nu este târziu să fie înființat și la noi, ca în Canada, „Partidul Rinocerilor“, desigur, cu un alt program electoral, pe care spiritul ionescian l-ar impune cu siguranță la el acasă.
Ștefan Cazimir a considerat politica drept o formă de pedagogie, deoarece, în ipostaza de om politic, el a continuat, cu alte mijloace, activitatea profesorală. Printre altele, autorul cărții Honeste scribere a sancționat cu umor blând înfiriparea noii limbi de lemn și a corectat agramatismele şi poticnirile de logică discursivă ale colegilor parlamentari. Nu în ultimul rând, a improvizat versuri hazoase și a cântat romanțe pline de tâlc de la tribuna Parlamentului. Astfel de intervenții în contextele comicului de situație postdecembrist reinstaurau buna dispoziţie generală, iar confruntările politice se reluau, evitându-se – după cum spusese cineva din CFSN – căderea din Caragiale în Budai-Deleanu. Cum era de așteptat în noul climat, cei aproape 40 de ani de activitate didactică nu puteau să cântărească în fața opiniei publice mai mult decât o apariție de câteva minute la televizor în calitate de om politic pentru care onestitatea și competența au fost valori fundamentale. De altfel, față cu kitsch-ul politic, parlamentarul liber-schimbist făcea distincția între oamenii politici (permeabili la controversă și atenți la interesul public) și politicieni (puși doar pe machiaverlâcuri și pe căpătuială).
Numeroase anunțuri ale morții sale au conținut, încă din prima frază, informația că regretatul profesor a fost fondatorul Partidului Liber-Schimbist, deși el însuși a făcut de multe ori în ultimele decenii dezmințirea că nu el este. Dar această inadvertență probează faptul că activitatea partidului s-a confundat cu a sa (nu-mi amintesc să fi făcut parte din partid vreo altă personalitate), președintele întreținându-i mai departe spiritul și după desființare. Pentru că nu își schimbase procedeele retorice și stilul, în general, publicul larg nu și-a prea dat seama că Ștefan Cazimir nu mai era liber-schimbist și că alesese altă apartenență politică pe care s-a onorat a zice că o merită. În mod paradoxal, după migrarea la alt partid, omul politic a ajuns să fie membru de onoare al partidului căruia îi fusese președinte și a ob ținut, probabil, titlul de „reprobabil“.
Neștiind nimeni când Ștefan Cazimir începea să vorbească serios și când era „pentru contra“, această situație caragialescă s-a întâmplat din cauză că, potrivit stipulărilor statutului, conceput de el însuși, se acorda calitatea onorifică și titlul respectiv tuturor „cangurilor“ politici. Din fericire, cel decorat cu Ordinul Cangurului în gradul de Mare Maestru nu a devenit și „membru abandonat“, întrucât nu a putut reveni, după nouă luni de reflecţie şi de penitenţă, în partid, din motive obiective, legate de dispariția formațiunii ca atare. Oricum, din partea lui Ștefan Cazimir, atunci a fost o trădare cerută de interesele partidului, de care am știut și noi.
Pasionat de calambururi și adept al râsului ca gimnastică de întreținere a tonusului vital, epigramistul „à ses heures“ a scris în anul 2000 următorul catren: „Am aşteptat sfârşitul lumii,/ Dar 2000 a fost uituc/ Şi-acuma, altă teamă nu mi-i/ Decât că n-am să-l mai apuc!“ În privința străfulgerărilor de clarviziune în prognosticarea apocalipselor, cu care ne vom confrunta mereu, sarcasticul publicist le-a declarat vrăjitoarelor și vizionarilor panicarzi război deschis (printr-un fel de „Ori cu toții să trăim, ori cu toții să muriți“), însă nu a apucat să trăiască decât sfârșitul… individual.
Odată cu dispariția lui Ştefan Cazimir, s-a estompat ceva parcă și din spiritul lui Caragiale, pe care – potrivit vorbei sale – niciodată nu vom izbuti să-l epuizăm, marele clasic fiind acela care întotdeauna ne va epuiza pe noi. Prestigiosul exeget s-a despărțit de Caragiale și de noi epuizat, dar nu înainte de a arăta din plin, cu gravitate în registru ludic, părţile hazlii ale frământărilor cotidiene. Cu darul său de a găsi semnificaţii inedite în aspectele aparent minore și de multe ori ignorate ale vieţii, Ştefan Cazimir ne readucea zâmbetul pe buze într-o lume ca a noastră, în care optimistul îl contrazice pe pesimist când acesta spune că mai rău decât atât nu se poate.