Am recitit acest text, pe care l-am scris acum cîțiva ani. Poate că nici nu eram foarte conștientă cît de majoră a fost topirea ființei mele în pămîntul din sudul Franței. Pămîntul teatrului, al operei și al misterelor. Sau am fost. În timp. Descoperind și descoperindu-mă. Am trăit intens tot ce mi s-a întîmplat la Avignon, la Festival sau după, cînd orașul este pustiu și copleșitor. La Nîmes, Arles, Aix-en-Provence. Prin cîmpuri de lavandă, în țăcănitul cicadelor, prin tîrgul africanilor, în toate spațiile de spectacol, în săli sau aiurea, pe străzi înguste unde am dat nas în nas cu Patrice Chereau și nu știam cum să reacționez mai normal, mai repede, să-i spun despre „Tetralogia“ lui Wagner, monument și astăzi, să mărturisesc că am tocit un disc cu muzica lui Bregovic din „Regina Margot“… cine ar fi crezut cît va însemna ciocnirea noastră. Și că îl voi aduce la București cu Legenda Marelui Inchizitor. Și în studioul „Noctune“-lor. Poate doar mistralul.
Unii merg în sudul Franței ca să privească cîmpurile de lavandă și să-și amețească simțurile cu aceste mirosuri și culori. Alții, ca să asculte muzică de operă la Aix-en-Provence, ca să se plimbe prin ruinele cetăților de la Arles sau Nîmes sau ca să admire echilibrul unui amfiteatru antic, încă bine conservat ca cel de la Orange. Pentru oamenii de teatru, pentru scriitori și traducători, toate drumurile duc la Avignon și la Chartreuse, celebra mănăstire de pe celălalt mal al Rhonului, la Villeneuve-lez-Avignon. Acolo unde podul mult cîntat își așeza, cîndva, și celălalt capăt. Peisajul este atît de schimbat în afara Festivalului, încît simți că ai nimerit în altă parte. Totul este mult mai solemn, mai auster, mai tensionat, într-un fel, atunci cînd agitația formidabilă a teatrului lipsește. Cînd teatrul este absent, ai ochii și pentru altceva, pentru alte povești extraordinare, ești atent la detalii altfel, privești altfel, te lași pătruns de încărcătura locului, de energia lui, auzi zbuciumul apei și înțelegi, altfel, murmurul zidurilor. Ești prins de diurn, cu alte cuvinte, nocturnul teatrului dispărînd. Doar amintirile născute de el, imagini din spectacole, întîlnirile, fragmentele de discuții animă, pentru o vreme, singurătatea pașilor.
Am ajuns din nou la Avignon într-un aprilie. Ca într-un prolog teatral. Mai exact, la Chartreuse. De obicei, în timpul Festivalului, aici se țin spectacole lectură pe texte noi, poți să vezi mici experimente de dans, de gest, este un fel de apendice-laborator al Festivalului. Poți să citești în bibliotecă și să te pui la curent cu tot ce este nou în materie de teatru contemporan, asta nu doar în festival, ci, mai degrabă, în afara lui, este o bază de informații strînsă și organizată extrem de inspirat, poți să cumperi orice din librăria bine dotată din interiorul mănăstirii – am văzut și acum casetele video cu și despre Kantor pe care le-am achiziționat ca pe un trofeu acum mulți ani – poți să bei un pahar de vin roșu, să te plimbi și să descifrezi ceva, ceva din alcătuirea unei mănăstiri, din ritualuri, din ce este și ce nu este permis, poți să refaci trasee imaginare ale călugărilor de altădată. În această mănăstire pontificală construită în secolul al paisprezecelea de Papa Innocent al VI-lea există și pulsiunile culturale ale prezentului imediat, dar și ritmurile unei lumi închise, ordonată după cu totul alte legi. La Chartreuse s-a ținut, timp de două zile, un colocviu cu traducători. Discuția a mers pe textele din dramaturgia contemporană, pe felul în care circulă sau nu în culturi, pe statutul traducătorului, pe bugetele destinate culturii, altminteri, într-o scădere alarmantă. Am dezbătut cîte ceva și despre necesitatea prospețimii traducerilor pe textele clasice, despre dinamica limbii, despre ce este viu sau mort în limbă, despre ce trebuie înnoit, despre relația regizor-text-actori-spectatori. În general, aici sînt invitați în rezidență scriitori și traducători din toată lumea. Ei locuiesc, ca și noi, participanții la aceste dezbateri, în interiorul mănăstirii, în chiliile călugărilor de altădată. Fără să-mi dau seama de la început, ușor-ușor, am fost prinsă într-o anumită rigoare, într-un soi de disciplină, de ordine. Nu m-am lăsat ușor. Și nu mi-a fost la îndemînă. Structura mea rebelă a tot cîrîit. Drumul spre chilia mea străbătea practic cea mai mare parte a curților interioare, pe care le parcurgeam succesiv. Deschideam cu chei mari, atinse de timp și de tîlc, cu manevre ciudate, cu rugi ascunse, porți de lemn care delimitau spații și ierarhii, care permiteau accesul tot mai adînc în inima mănăstirii. Urcam în chilia mea pe o scara strîmtă, din piatră, roasă de atîția și atîția pași purtători de atîtea și atîtea gînduri, de zbucium, de povești, de revelații, poate, de rugăciuni. Pe o fantă, pe o aproape imaginară fereastră, priveam cerul nopții sau al dimineții. Iar frigul chiliei părea că nu se va îmblînzi nicicum. Niciodată. M-a răvășit foarte tare ritualul mănăstiresc și nu știu cît am fost de pregătită să trăiesc asta. Am privit zorii. Dimineață de dimineață. Mi se arătau sfioși. Mi-am dat seama că iubesc luna atît de tare și pentru că retragerea ei face posibilă minunea răsăritului. Am adormit mereu cînd mi s-a părut că aud cocoșii cîntînd, și ei, sfios, într-un aer straniu, înghețat. Și m-am abandonat lor. Blîndă. Aproape supusă.
Ochiul meu a tras și spre programul Festivalului din iulie. În fiecare an, de cînd s-a încheiat mandatul lui Bernard Fevre D’Arcier, noii directori asociază un artist, un creator cu care structurează profilul selecției. Asta pîna la Olivier Py. Urma atunci, în vara aceea, cea de-a șaizecea ediție. În 1947, Yvonne și Christian Zervos au organizat în Palatul Papilor o expoziție de artă contemporană cu nume ca Picasso, Braque, Matisse. Au invitat, la recomandarea poetului René Char, și un tînăr regizor, Jean Vilar. Așa s-a născut această nebunie care, an de an, prinde mințile oamenilor de teatru. Vilar și-a inventat un teatru, un text, actori, un spațiu mare gol, numeroși spectatori, cerul înstelat. Toată povestea asta a dat un nou suflu nu doar mișcării teatrale franceze, deși, poate, în primul rînd ei. La Avignon, teatrul se inventează, dialogul între artiștii de peste tot mai are loc, se aud, se ascultă, se privesc și, ce este incredibil pentru forța de distrucție a acestui secol, Festivalul rezistă, se caută de atîtea zeci de ani. O superbă aventură umană și artistică. În vara aceea, artistul invitat să dea forma programului a fost coregraful și dansatorul Josef Nadj. Cei doi directori, Hortense Archambault și Vincent Baudriller, mărturiseau că în întîlnirile avute cu Nadj, două imagini, două obsesii au revenit, iarăși și iarăși, în conversații: pămîntul ca evocare a rădăcinilor și identității, fluviul ca spațiu al mișcării, al posibilelor deplasări ale unora către ceilalți. Am privit, din nou, Rhonul. Pămînt, apă, teatru, identitate, dialog, căutare, palat, ziduri, mănăstire, permanente metamorfoze, ca în spectacolele lui Nadj, îmbogățite nu doar de dans, ci și de poezie, muzică, pictură, teatru, iubire, frămîntare, de zile, de nopți, de viață. El a pregătit atunci, special pentru Avignon, Paso doble, gîndit pentru locul bisericii Celestinelor. Spectacol despre care am scris din nou, curînd. Bartabas a făcut, cu celebrul său teatru ecvestru, un spectacol Creație 2006 iar el însuși, a cărui prezență în arenă este năucitoare și redefinește parcă nu doar circul, ci arta însăși, Bartabas, așadar, a „jucat“ „Răsărit de soare“ la Cariera de la Boulbon. Locul descoperit de Peter Brook pentru Mahabharata, introdus în circuitul Festivalului, locul în care timp de douăsprezece nopți, în 1996, Danaidele lui Purcărete și-au spus povestea. Brook însuși avea un spectacol, Joel Pommerai, Alain Platel, Alain Françon și Edward Bond, Frederic Fisbach… și cîți și mai cîți… și cîte și mai cîte…
Știam că în sud bate mistralul. Nu l-am prins pînă acum. Mi s-a părut o vorbă în vînt. Da’ ce vînt! Bate, bate, tare, tare, îmi ia mințile. Tace. Deodată, mă trezesc cu el în ureche. Descifrez în vuietul șoptit ce-mi spune. Că viața este un dar pe care trebuie să învățăm neîncetat să-l primim. Cu brațele deschise. Le deschid și eu. Ca să nu mă ia pe sus. Privesc cerul. Curățat, albastru, purificat, eliberat, strălucitor. Nici nu-mi dau seama cînd s-a făcut noapte. Mistralul bate, bate, tare, tare. Împreună cu directorul de la Chartreuse, îl conducem pe un bun prieten spre ieșirea din mănăstire. Viața este un dar. Cu o cheie imensă, François de Banes Gardonne deschide poarta bisericii. Ne face semn să intrăm. Încremenesc. Arcurile gotice, liniștea, frigul, neliniștile din mine. În fața mea, în locul altarului dărîmat de un abulic locuitor al cetății, undeva prin secolul al optsprezecelea, se pare, fortul Saint-André. Luminat. Și copacii înverziți dansînd în ritmul sălbatic impus de mistral. Sub ochii noștri înmărmuriți. Și cerul înstelat cercetat de privirea mea uluită. Peretele dărîmat, biserica deschisă spre înaltul unui albastru întunecat. Grandios spectacol. Profund. Simplu. Teatru în absența teatrului. Și stelele, și fortăreața luminată, și mistralul care șuieră. Poarta se închide în urma noastră.
Viața e un dar.