În această perioadă de mare secetă artistică pe care a declanșat-o pandemia, am fost brusc trezită din amorțire de invitația de a participa la premiera Teatrului de Balet din Sibiu, prezentată în actualul context on-line: AMURG – 304 zile de lămâie, creația coregrafei de dans contemporan Sandra Mavhima. De ani buni urmăresc evoluția sa în calitate de coregraf și regizor, deschis către toate zările și tematicile, în montări cu dansatori, dar și cu actori convertiți la dans, cum a fost evocarea teatral – coregrafică a Marthei Bibescu, din piesa Martha. Povestea romanțată a unei prințese, pusă în scenă în 1919. Actuala montare este o parte a unei dilogii, adică a unei opere cu două acțiuni distincte. Dacă prima lucrare AMURG, concepută tot în 2019, urmărea căutarea de sine în haosul comun în care trăim, partea a doua din 2021, 304 zile de lămâie, și-a propus să pună în lumină perioada pe care o trăim, dintre 16 martie 2020 când s-a declanșat pandemia și momentul când și-a început repetițiile cu dansatorii companiei sibiene, urmărind emoțiile și sentimentele ivite în singurătate, dar și în ce măsură ele pot deveni sursă de inspirație și de forță sufletească. Deci, cu această lucrare de dans ne aflăm în strictă actualitate, iar premiera ei, care a avut loc în 29 aprilie, de Ziua Internațională a Dansului, a evidențiat o dată în plus capacitatea acestei arte de a pătrunde în zonele cele mai intime ale trăirilor noastre.
M-am bucurat și de faptul că am putut să aflu astfel care este drumul actual al Teatrului de Balet din Sibiu, singura companie independentă de dans pe care o avem în acest moment în țară, neafiliată unei structuri instituționale muzicale sau teatrale. Componența companiei se schimbă mereu, dar mai mozaicată decât acum cred că nu a fost niciodată. Cu o singură excepție, dar și aceea formată în bună parte în străinătate, dansatorii sunt veniți din multe țări ale Europei, dar și din SUA, din Cuba, din Japonia, din Australia. Trupa sibiană a încorporat astfel în acest spectacol al Sandrei Mavhima pe Adonis Corveas, Antonin Faraut, care a fost și asistent al coregrafei, Camille Texier, Ellie Hennequin, Gabriela Checo, Gabriella Delgado, Joao Gomez, Johan Mancebo, Marco Palamone, Natalie Barbis, Remi Nakano și Tereza Dragomir. Acestei coloraturi internaționale i se adaugă și faptul că balerinii s-au format, așa cum am aflat, la școli de prestigiu, dar din alte țări decât țara lor de origine. De exemplu, italianul Marco Palamone, a studiat la Birminghan și la English National Ballet School, sau franțuzoaica CamilleTexier la Ballet Academi der Hochschule für Music und Theater din München. Se confirmă astfel, încă o dată, internaționalismul limbajului artei dansului.
Revenind la spectacolul prezentat recent în premieră, pot observa, după ce am urmărit vreme de mai mulți ani spectacolele Teatrului de Balet din Sibiu – care a montat de-a lungul anilor, cu precădere, lucrări clasice sau neoclasico-moderne – o lărgire a ariei sale de interes și către teatrul-dans, prin încorporarea în repertoriu a creației lui Sergiu Anghel Baroccoco Party, iar acum, prin spectacolul Sandrei Mavhima, deschizîndu-și porțile și către dansul contemporan. Coregrafa, neavând, buget pentru muzică, costume și decor, și-a alcătuit fundalul sonor printr-un colaj mozaicat – cântece în limba română de Alexandrina Hristov, conviețuind cu Primăvara din Anotimpurile lui Vivaldi, suprapuse de versuri de Byron, sau formația Hidden Orchestra, alăturându-se în colaj cu muzica lui Max Richter, suprapusă de versuri din Pasărea albastră de Bukowski. Simplitatea costumului, format din pantaloni lungi de culoare închisă și bluze albastre sau bej cu mânecă scurtă, nu este deloc un handicap pentru dansul contemporan, care nu mizează pe fastuos ci pe naturalețe și firesc, conducând către cotidian și lasănd cât mai multă libertate de exprimare corpului. Ceea ce ar fi putut fi totuși un inconvenient, și anume formația clasică a tuturor balerinilor trupei, a fost depășit cu brio, toți adaptându-se stilului Sandrei Mavhima, fără dificultăți. Un neajuns ar fi putut fi totuși purtarea măștii, în prima jumătate a spectacolului, situație pe care nici nu am mai văzut-o până acum niciodată. Dar iată că și acest obstacol a fost depășit și prezența măscii a dat un plus de autenticitate evocării momentului prezent, cu tot zbuciumul lui, acru ca o lămâie, evocat într-o primă parte printr-o serie de târâri pe pământ, sau prin izolarea fiecăruia pe scaunul său, sau prin salturi care parcă încercau să depășească bariere nevăzute. Liniaritatea mișcărilor brațelor, care au foarte multe de spus, liniaritate prezentă adesea în compozițiile Sandrei Mavhima, a fost excelent pusă în valoare de Marco Palamone, într-un moment de solo când și-a smuls masca – el fiind poate dansatorul care și-a însușit cel mai bine stilul coregrafei. Tot la un nivel remarcabil a valorificat desenul coregrafic ce i-a fost încredințat și Joao Gomez, după cum și Gabriella Delgado, cu mișcările sale de o deosebită delicatețe a conturat adecvat o ipostază de fragilitate și interogații interioare, în alt moment solistic. O notă de căldură, chiar și cu masca pe obraz, a adus duetul Gabrielei Checo și al lui Johan Mancebo, moment impregnat și cu o ușoară amprentă de senzualitate și poezie.
Urmărind acest spectacol, trebuie să ținem seama și de cât de greu a putut fi el construit. La începutul repetițiilor, coregrafa le-a arătat mișcările dansatorilor nu direct ci de la distanță, pe un mare ecran pe care îl aveau în față. Să dai sens unui experiment de acest fel și să îl convertești în creație, iată o victorie remarcabilă a artei neînfrântă de împrejurări.