Ce pot avea în comun șahul și literatura? Răspunsul este abisul, adică plonjarea dincolo de gândurile comune, de unde poate fi vânată o sclipire menită să aducă ceva inedit, surprinzător și pentru noi înșine. Mintea omului este în general circumspectă. Evită efortul, iar dacă posesorul ei se obstinează să o tortureze, îi mai rămâne totuși o stratagemă de autoapărare datorată fricii funciare de a-și sonda propriile adâncimi pe care nici ea însăși nu și le cunoaște. Le pipăie doar fugar și se retrage, lunecoasă ca un pește, pentru că simte pericolul captivității într-o zonă a profunzimilor tenebroase de unde nici măcar un țipăt deznădăjduit nu ar răzbate. Astfel, cel care s-a jucat cu focul minții lui poate părea perfect echilibrat în ochii lumii, fiind în realitate rătăcit pe nisipuri mișcătoare și ostile.
Pe de altă parte, curajul de a explora zonele necunoscute ale propriei minți poate face dintr-un om aparent banal un ales al sorții, unul care, din întunericul pe care numai el îl îndură, aduce lumina.
S-ar zice că acțiunea e atât de riscantă, încât exclude jumătățile de măsură. Și totuși, nici de aici nu poate fi eludată o doză de cochetărie, de mise en abyme ce nu poate rata privirea autoreferențială. Crâmpeiul din tine pe care îl oferi celuilalt este tocmai imaginea ta oferindu-i acel crâmpei din tine. În plus, întâlnirea cu centrul ființei tale, cu „abima“, nu poate fi ratată. Jocul de semnificanți pe care îl are șahistul în fața sa seamănă cu evoluția personajelor dintr-o operă literară în curs de a fi scrisă. Or, tocmai această evoluție, acest joc al ființei duce spre centrul ei, ratat de lumea superficială și prudentă.
Este o mare diferență între punerea în abis și abisul însuși, prima variantă fiind o strategie de lucru, o tatonare timidă a neantului, iar a doua o miză existențială, un fel de a te arunca în gol. Este exclusă remiza. Ori câștigi, ori pierzi. Când câștigi, câștigi totul; și când pierzi, pierzi totul. Pentru că asta se întâmplă când îți depășești limitele. Chiar dacă devii un om mai bun, mai performant, încetezi să fii tu însuți, cel care a plecat la drum. În fața ta, totul e abstract, deci pustiu. Cum te vei adapta la acest imens pustiu? Și cum vei găsi tăria să renunți la el, știind că te devorează în timp ce îți asigură strălucirea?
Yōko Ogawa,în romanul ei Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica, ne dă de înțeles că soluția este să refuzi creșterea, pentru că și lumea se mărește odată cu tine, riscând să te strivească. Este și aceasta o formă de minimă prudență, o încercare de a înșela fatalitatea. Laitmotivul cărții devine „Să crești e o dramă!“. Ai nevoie să fii fericit! Și pentru asta trebuie să rămâi un copil care încape în spații pe cât de mici, pe atât de privilegiate, oferind șansa păstrării unei perspective nealterate asupra lumii. Faptul că un băiețel se naște cu buzele lipite este premonitoriu. Deși operat, el se oprește la ipostaza omului cu vorbe puține. Așa îi stă bine unui șahist. Tot ce-i trebuie este prietenia unui elefant captiv pe terasa unui centru comercial și a unei fetițe dispărute în spațiul prea strâmt dintre două clădiri. Mortificată în tăcere.
Marea șansă a copilului cu buzele lipite va fi prietenia cu un jucător de șah, bun la suflet și obez, captiv și el într-un autobuz ce-i devenise cămin. Iată, deci, că avem deja conturat prototipul spațiilor perfide ce se închid ca o carapace în jurul ființelor umane. Aceasta va fi și soarta „Micului Alehin“, ascuns mai întâi sub tabla de șah, de unde se concentra mai bine, apoi în interiorul unei mașinării ce a făcut istorie prin proporțiile înșelătoriei, dar și prin gradul de spectacol pe care l-a oferit acestui sport al minții. Astfel, întreaga viață a micului șahist devine un joc de-a v-ați ascunselea ce dă o notă de candoare, dar și de mister întregii povești.
În interiorul spațiilor mici, băiatul se baricadează ca într-o fortăreață. Ca orice copil, el evoluează prin imitație. Mai întâi vorbește cu morții pe care numai el îi vede și le continuă destinul. De exemplu, e fascinat de Mīra, fetița prinsă între ziduri. Apoi află despre marii șahiști ai „Oceanului-Șah“, dintre care modelul lui devine campionul rus Alexandr Alehin, supranumit „Poetul tablei de șah“. Acesta iubea și pisicile, detaliu care îl seduce definitiv pe copil. Felinele preferate au, desigur, pete albe și negre, imaginând o tablă de șah mult interiorizată. Dar între extremele coloristice există infinite nuanțe de gri prinse între degete și toarse cu migală. Exemplul pisicilor este demn de luat în seamă pentru că ele nu fac niciodată caz de capacitățile lor extraordinare, cum ar fi aceea de a transfigura realitatea, ci stau tăcute într-o nemișcare falsă și torc culorile vieții, reducându-le la alb și negru.
Odată înscris în Clubul de șah abisal, Micul Alehin renunță să se mai ascundă sub tabla plină cu personaje pentru că i se oferă șansa de a mânui o păpușă, din interiorul ei. Yōko Ogawa reia un subiect fascinant din lumea șahului. Este vorba despre o mașină fabricată în 1769 de baronul maghiar Kempelen ce promisese împărătesei Maria Tereza că va inventa un automat care joacă șah. La douăzeci de ani după moartea lui s-a descoperit că în interiorul mașinii era ascuns un pitic. Despre acest fals jucător devenit celebru în Europa și SUA a scris și E.A. Poe, în eseul Jucătorul de șah al lui Maelzel. Se vede că sclipirea inteligenței nu a fost niciodată suficientă în istoria omenirii, ci s-au căutat mereu adjuvante care să o susțină, poate și din cauză că în acea sclipire prea puțini se recunosc.
Dar șahul este o confruntare față către față. Prin ascundere și eschivă, dialogul direct se estompează în favoarea unei inteligențe fără chip. Șahistul se dedublează, devine propriul adversar, luptă împotriva lui însuși până la autodistrugere. În loc de comunicare, trăiește o perpetuă izolare. Muțenia ia proporții incalculabile. Sunt atacate toate simțurile. Participanților la joc li se impune un soi de orbire, o stare telurică, o singurătate soră cu moartea ce se răsfrânge asupra pieselor de șah. Există și aici o gradare a tensiunii. Mīra își aminește de figurinele văzute de ea într-un muzeu: „Jocul de șah din lemn de curmal mi s-a părut culmea singurătății. Încă de când veniseră pe lume, piesele îi fuseseră condamnate la nemișcare.“ (pag. 135). Nemișcarea e o boală pentru că în mod normal jocul seamănă cu un dans, dar unul periculos, ca din arte marțiale, în care partenerii se elimină reciproc. În cele din urmă, este rostit adevărul sfruntat: „Fiecare mutare este o lovituă mortală, a cărei forță trimite unda de șoc pe întreaga tablă de șah. Iată de ce piesele sfârșesc prin a se răni reciproc.“ (pag. 158). Încă din literatura medievală erau prefigurate drame între nebuni și regi, între cai scăpați de sub control și turnuri semețe. Cu trecerea timpului, aceste drame s-au mai stilizat, s-au retras, din inimi, în mințile dibace baricadate sub puterea raționamentelor. Și totuși, forța stihială a naturii umane răzbate mereu de undeva, din adâncuri, periclitând situații aparent echilibrate. Să îți testezi limitele gândirii înseamnă să mori puțin pentru că dincolo de acestea s-ar putea să găsești o minte și mai puternică sau un hău fără fund. Este tocmai riscul pe care și-l asumă personajul lui Nabokov, din Apărarea lui Lujin, copil interiorizat, asemănător cu Micul Alehin, dar unul care riscă prea mult și pierde. Rămâne dincolo, în lumea străină și rece a fantasmelor de șah.
Prototipul nebuniei îl tentează și pe Stefan Zweig, în Obsedatul, ca dovadă că șahul poate fi o punere în abis, o rătăcire într-o altă dimensiune. Nu pot să nu amintesc aici O luptă, de Patrick Süskind, unde suprimarea transferului afectiv dintre oameni în favoarea celui mental duce la absurd în sensul lipsei de ecou a ființei unuia în celălalt. Deloc lipsit de interes este și Gambitul calului, al lui Faulkner, cu mențiunea că aici sunt preluate doar scheme de gândire detectivistă ducând la trasarea granițelor dintre uman și imaginar.
Manevrând la infinit combinații utopice, dualitatea lumii este abolită, dar suntem oare vreodată cu adevărat pregătiți pentru asta?