Cu luminile și cu umbrele sale, trecerea lui Napoleon Bonaparte prin istorie este indisociabil legată de identitatea Franței și a Europei. Ceremonii, expoziții și manifestări științifice vor marca bicentenarul morții marelui proscris în Insula Sfânta-Elena. Totodată, va fi momentul să se facă bilanțul a 25 de ani de tot mai asidue studii napoleoniene, care au început în 1996, atunci când s-a celebrat bicentenarul campaniei din Italia. Cert este că niciodată nu se va sfârși cercetarea faptelor lui Napoleon, nici măcar din partea detractorilor, care au prefațat în felul lor, încă de anul trecut, cei 250 de ani de la nașterea sa.
Primul moment a fost punctat de ei în străinătate. Cum, pentru descoperirea oricărei crime, trebuie avută în vedere implicarea unei femei, potrivit îndemnului „Cherchez la femme!“, pista a fost trasată în vara trecută la Fort-de-France. Acolo, a fost distrusă statuia Josefinei, după ce a mai stat pe soclu câtva timp decapitată. Le-a spus cineva insularilor de acolo că fusese fiica unui exploatator și deci capul Josefinei au vrut. Eu, dacă aș fi fost martinichez, nu aș fi încetat să mă laud cu faptul că o împărăteasă a Franței s-a născut cândva în aceeași insulă cu mine. Ea, o femeie rămasă văduvă și cu doi copii, a putut să pună pe jar pe cel mai puternic bărbat din vremea ei, acuzat, printre altele, și de misoginism.
Al doilea moment a fost consemnat tot în legătură cu simbolistica statuilor. În Normandia, actualul primar de la Rouen, socialistul Nicolas Mayer-Rossignol, dorește să înlocuiască statuia ecvestră a lui Napoleon, care stă din 1865 în fața instituției pe care cu onor o conduce. Dacă tot prezintă ea niște fisuri și trebuie renovată (statuia), s-a gândit primul edil al orașului că ar fi bine să-i găsească un alt loc, poate că eventual în Sena, unde a fost aruncată, acum șase veacuri, și cenușa Ioanei d’Arc. Și aceasta deoarece în fața primăriei ar fi mai nimerit să troneze statuia unei femei. Potrivit propriilor declarații, „miza fundamentală“ a primului gospodar al urbei este egalitatea dintre bărbat și femeie, el neînțelegând de ce locurile cele mai vizibile ar trebui să fie acordate bărbaților.
Să nu ne închipuim că, pentru proiectul său edilitar, primarul restaurator s-a gândit cumva la o statuie ecvestră a legendarei eroine a Franței, care a fost arsă în piața publică a orașului de Sfânta Inchiziție (denumire pleonastică, deoarece piromana instituție catolică era, implicit, atinsă de aripa divinității). Cu tot eretismul ei manifestat față de Sfânta Biserică (alt pleonasm), Ioana d’Arc a fost prea „bărbată“ ca să placă vreodată feministelor și feminiștilor de orice obediență. Nu este vorba, în intenția edilului renovator, nici de ridicarea vreunei statui a celebrei Emma Bovary, despre care autorul ei, fiu al locului, spunea că este el însuși, chiar dacă nu era… feminist. Amazoana din fața primăriei normande (dacă va fi imortalizată printr-o statuie ecvestră) ar fi avocata feministă Gisèle Halimi. Născută în Tunisia și stinsă la Paris anul trecut, la o vârstă respectabilă, ea s-a distins la viața ei prin militantismul pentru drepturile feminine franco-tunisiene. Rămâne de văzut dacă proiectul edilitar al domnului Rossignol (Privighetoare) – ce priveghează la respectarea egalității între genuri și în privința statuilor – se va împlini în mascata sa campanie electorală antinapoleoniană.
Realizarea respectivului proiect monumental ar constitui o dublă lovitură de imagine dată de primarul normand, deoarece Napoleon este acuzat de presupuse concepții misogine, care, chiar dacă au existat, nu erau singulare în epocă. Oricum, sunt sigur că tânărul primar este la curent cu faptul că femeii i s-au acordat drepturi cetățenești prin conceperea Codului Civil napoleonian, din articolele căruia aproape o jumătate sunt valabile și astăzi. Este posibil ca primarul socialist să aibă cunoștință și de ordinele date trupelor de „dictatorul sangvinar“ (altă acuză, adusă de istoriografii anglo-saxoni), înainte de a ajunge în Egipt și de a se bate cu fel de fel de mameluci. În acest sens, ofer un citat mai lung, de unde reiese o anumită concepție militară: „Soldați!// Popoarele în mijlocul cărora mergem să trăim sunt mahomedani; primul lor articol de credință este următorul: Nu este alt Dumnezeu decât Dumnezeul nostru și Mahomet este profetul său.// Nu-i contraziceți; purtați-vă cu ei așa cum ne-am purtat cu evreii și cu italienii; aveți pentru muftii și imamii lor aceleași atenții pe care le-ați avut pentru rabini și episcopi. Aveți pentru ceremoniile prescrise de Alcoran, pentru moschei aceeași toleranță pe care ați avut-o pentru mănăstiri, pentru sinagogi, pentru religia lui Moise și Isus Hristos. Legiunile romane au protejat toate religiile. Veți găsi acolo obiceiuri diferite de cele din Europa; va trebui să vă obișnuiți cu ele.// Popoarele spre care mergem tratează femeile altfel decât noi; însă în toate țările cel care violează este un monstru. Jaful n-a îmbogățit decât un mic număr de oameni; el ne dezonorează; el distruge resursele noastre și ne face dușmane popoarele pe care interesul cere să ne fie prietene. […] Art. 1 – Orice persoană aparținând armatei care va fi prinsă violând sau jefuind va fi împușcată.// Art. II – Orice persoană aparținând armatei, începând cu șefii, care va pune contribuții pe orașe, sate, sau asupra indivizilor, sau care va comite estorcări de orice natură, va fi împușcată.“ (apud Gheorghe Eminescu, Napoleon Bonaparte, Ed. Academiei R.S.R., 1986, p. 83).
Trebuie știut că astfel de ordine nu erau date de formă sau ca să fie pe placul cartelaților ideologici din mileniul al treilea. Campania din Italia dovedise tuturor că tânărul general nu glumea deloc în privința disciplinei. Legat de acest aspect, ar trebui să ne amintim felul în care se comportau unele armate eliberatoare și propovăduitoare ale proiectelor comuniste, după un secol și jumătate de când au fost date astfel de ordine. Tot aici amintesc reproșul ce i se aduce lui Napoleon de a fi fost „un imperialist ațâțător de războaie“ (pentru a mă folosi de limbajul de lemn stalinist), uitându-se faptul că toți comandanții puterilor europene procedau întocmai. În perioada actuală, problema terorismului mi se pare mult mai gravă decât aceea a campaniilor napoleoniene și cred că ar fi bine ca pacifiștii de astăzi, în loc să fie preocupați de războiul lui Napoleon cu englezii, să se gândească ce trebuie făcut pentru a preîntâmpina tragedii asemănătoare cu aceea de pe Promenade des Anglais.
Al treilea moment antinapoleonian este bifat de un Conseil Représentatif des Associations Noires de France (CRAN), care acuză Franța că, din pricina lui Napoleon, ar fi singura țară din lume care a restabilit sclavia. În viziunea liderilor consiliului, ar fi o crimă să se mai învețe despre el la școală, iar a-l comemora ar însemna a face apologia crimei. Niciun istoric nu a eludat acest aspect și este foarte greu de explicat în câteva rânduri ceea ce trebuia deja să fie știut. Cu riscul de a fi considerat un apologet al crimei, mă limitez la a afirma că Napoleon nu a restabilit sclavia, ci doar că a continuat uzanțele, care erau o obișnuință a tuturor puterilor coloniale. Revoluția de la 1789 nu rezolvase această problemă, abia în 1848 ajungându-se la un sfârșit al sclaviei. Se vorbește astăzi despre ce s-a întâmplat acum mai bine de două sute de ani cu o groază mai mare decât aceea care ar fi stârnită la auzul veștii, de exemplu, că vreun tiz al marelui împărat s-ar apuca să pună în sclavie pe toți românii care nu se simt daci.
Dacă membrii respectivelor asociații ar începe să studieze cu bună- credință și contextualizant aspectele sclaviei, nu ar înălța pancarte precum „Napoléon – nègrier criminel. Non à sa glorification“. Glorificarea i se va face în continuare, indiferent dacă se opune ori nu cineva, faptele sale neputând fi șterse, inclusiv acelea mai puțin plăcute. Probabil că, pentru a nu se mai studia în mod criminal despre Napoleon, ar mai fi o soluție: autodafeul. Partea proastă, pe care o știu puține cranii, este că de la moartea lui s-au scris vagoane de cărți. Până acum au apărut în întreaga lume 110.000 de cărți care îi au numele în titlu, ceea ce înseamnă că ritmul scoaterii de sub tipar, de două sute de ani încoace, este de o carte și jumătate pe zi. Dacă vom adăuga la acest calcul și ceea ce a fost titrat cu Primul Imperiu, cu Consulatul și cu felurite personalități ale epocii, se ajunge la aproape trei cărți pe zi. Prin urmare, o astfel de sarcină a purificării prin ardere pe care și-ar lua-o cineva ar ține de domeniul neputinței. Cu atât mai puțin s-ar putea citi tot ce s-a scris despre Napoleon, ceea ce nu înseamnă că ar trebui pus la index în privința manualelor școlare.
Asemenea idei restrictive nu vin decât să confirme ceea ce spunea H.-R. Patapievici despre „omul recent“, a cărui bibliografie consultată se reduce la ultimii cinci ani, trecutul mai îndepărtat interesându-l decontextualizat, doar dacă anumite fapte îi rănesc sensibilitatea și îl determină să se victimizeze. Grație manualelor, una dintre cele mai fascinante figuri ale umanității poate fi model pentru orice străin cu origini modeste dornic să izbândească în Franța. Desigur, decontextualizând calitățile: voință, inteligență, intuiție, disciplină, putere de muncă, viteză de reacție, judecată fermă, loialitate. Dar eroul de epopee poate fi model nu numai pentru copiii aflați la vârsta jocului cu sofisticate mașinării de război. Se știe că nu există rău mai mare ce i se poate face unui politician francez decât acela să i se spună, în privința ambițiilor irealizabile, că se crede Napoleon.
Mitul napoleonian nu se va stinge, fie și pentru faptul că vor exista în continuare mulți dereglați psihic ce se vor lăuda peste tot că sunt Alexandru cel Mare, dar care numai în fața medicului își vor recunoaște adevărata identitate: aceea că sunt, în fond, Napoleon. Dar astfel de „uzurpatori“ nu deranjează și merită compasiune plină de respect, pentru că au fost fulgerați de un ideal. Câte țări nu și-au dorit și nu își doresc să aibă în panteonul lor un Napoleon! Bona parte. Nu este nimeni obligat să depună jerbe la bicentenarul morții sale, dar nu trebuie să i se răstălmăcească faptele din considerente ideologice, deoarece este pus în cauză Napoleon Întâiul și Ultimul. Restul este istorie obișnuită.