Cu Impostorul, Javier Cercas ne oferă nu doar unul dintre cele mai puternice și mai contrariante romane din ultimii ani, elogiat încă de la apariție de Mario Vargas Llosa, ci și o răsturnare a tradiționalului pact cu mimesis-ul, întrucât nu-și mai propune să copieze realitatea, ci să o prezinte întocmai, așa cum este ea. Ediția în limba română a cărții se bucură de o remarcabilă traducere semnată de Mariana Sipoș, ce redă cu abilitate ornamentația frastică și coerența stilistică, lăsând impresia scrierii în timp real, hic et nunc, a romanului. De altfel, coerența este adesea invocată de Javier Cercas, îndeosebi atunci când își numește opera un „roman fără ficțiune saturat de ficțiune“ (p. 398), o „poveste adevărată“ despre Enric Marco, cel mai cunoscut impostor al zilelor noastre, construind ceea ce am putea numi un palindrom ideatic sau un text cu dublă intrare, ce-și conservă semnificația indiferent de punctul – al realității sau al ficțiunii – din care s-ar iniția investigarea acestui caz neobișnuit.
Situat sub semnul negației, al amânării obstinate și al refuzului inițial de a-l scrie, Impostorul este un insolit desant autore fe rențial, un metaroman care absoarbe în paginile sale realitatea decupată din ficțiunile cu care Enric Marco și-a împănat biografia, dar și consistente trimiteri la eseistica lui Mario Vargas Llosa sau la reflecțiile lui Fernando Arrabal cu privire la imposibilitatea de a face cronica unei minciuni fără a minți. Pe măsură ce pătrunde în povestea lui Marco, „marele impostor și marele vinovat“ (p. 11), autorul observă cum cartea „mă scria ea pe mine“, recurgând la procedeul punerii în abis ca la o soluție salvatoare, singura capabilă să-i deblocheze indeciziile, tatonările și aprehensiunile. A scrie despre acest personaj controversat, perceput fie ca un geniu al imposturii, fie ca un ins cu mințile rătăcite, presupune, pentru Cercas, îndelungi deliberări interioare și o confruntare cu ceea ce Llosa îi confirmă, și anume că și el, ca unul dintre cei mai talentați autori de ficțiune, se înscrie în rândul marilor mincinoși ai lumii. De altfel, într-un articol, marele scriitor „saluta cu ironie genialul talent de impostor al lui Marco și îi ura bun venit în breasla inventatorilor de povești“ (p. 17).Pentru Llosa se prefigureazăși un experiment unic, o reflectare factuală a teoriei sale din Adevărul minciunilor.Prin urmare, nu e deloc întâmplător că Javier Cercas îi dedică acestui caz un laborios proces de documentare, de cercetare aproape detectivistică, de limpezire și, în final, de transpunere în scris.
În biografia contrafăcută, rezumată la început în ritmul alert al publicisticii, se consemnează un șir de experiențe ieșite din comun, prin care Marco dorea să se identifice nu doar cu evenimentele majore din istoriarecentă a Spaniei, asemenea unui om providențial, ci și cu stări născute din revoltă și din nevoia de asumare a memoriei istorice: gesturile insurgente din timpul regimului franchist, eroismul din anii războiului civil, fuga clandestină în Franța, arestarea la Marsilia, apoi predarea către Gestapo și, în fine, deportarea în lagărul de la Flossenbürg. Personajul crește din propria-i ficțiune, care exista cu mult înaintea deconspirării sale. Metafora foii de ceapă e cât se poate de inspirată, fiindcă dintr-un astfel de distilat cu greu se reconstituie adevărata viață a lui Marco: „mincinoșii buni nu doar fac trafic cu minciuni, ci și cu adevăruri, și marile minciuni se urzesc cu mici adevăruri“ (p. 67). Adevărul e că punctul cel mai sensibil al acestei biografii, și anume deportarea în lagărul nazist, care avea să-i aducă mai târziu o glorioasă notorietate și președinția Asociației Amicale Mauthausen, arată cu totul diferit. Plecarea sa în Germania, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca muncitor voluntar, în urma acordului dintre Hitler și Franco, nu are nimic eroic, fiind motivată de dorința de a se sustrage serviciului militar. E interesant cum se bifurcă, la un moment dat, două narațiuni: una ficțională – arborescentă și palpitantă – și una adevărată – simplă și prozaică –, ca și cum el „voia să fie don Quijote, și nu Alonso Quijano“ (p. 287).
În tot acest ghem de analepse și de povestiri sibilinice la care este nevoit să revină – pentru că Marco plasează confuzii-capcană și uită intenționat lucruri importante –, Cercas trebuie să reconstituie metodic desfășurarea faptelor, pentru că „trecutul este doar o dimensiune a prezentului“ (p. 106). Recurgând la precizia decupajului arhivistic, se blindează documentar, citește toate articolele și interviurile pe care „omul nostru“ le-a dat de-a lungul anilor, precum și cele două cărți biografice despre perioada deportării sale și vizionează întreaga colecție de DVD-uri cu înregistrările care au stat la baza filmului realizat după dezvăluirea imposturii. Înțelege felul cum acesta fie își însușea trecutul altcuiva, preluând narațiunea despre acel trecut, fie se insera pe sine în cadrul contextual. Marco e omul-spectacol – dar un spectacol „kitsch“–, „un picaro, un șarlatan fără limite, un mincinos unic“ (p. 110), un mediopat care-și escamotează cu grijă adevărata viață. Bun povestitor, seducător și charismatic, perfectul histrion dramatizează de câte ori are ocazia și adăugă treptat câte ceva la profilul său –un gest de eroism sau un puseu melodramatic. Narcisismul lui generează un turbion de noi interogații auctoriale, concentrate apoi într-o lungă analogie cu mitul evocat în Metamorfozele lui Ovidiu, din care e preluat, de altfel, mottoul romanului:„Si se non nouerit“ („Dacă nu se cunoaște pe sine însuși“). Cercas se apropie periculos de mult de această ipostază, căci toți au nevoie de ficțiune pentru a supraviețui: și Narcis, și Marco, și el însuși: „Realitatea ucide, ficțiunea salvează.“ (p. 12). Pentru Marco însă, ficțiunea e singura viață pe care a trăit-o, oricât de pulverizată și de ambiguă ar fi aceasta. Când nu mai corespunde exigențelor sale, mereu actualizate din mersul istoriei sau adaptate la așteptările interlocutorului, o abandonează fără scrupule, așa cum și-a abandonat prima familie, și își croiește alta.
Una dintre cheile de lectură se regăsește în articolul sugestiv intitulat Eu sunt Marco, unde Cercas notează că „anumite vulnerabilități colective au permis triumful înșelătoriei lui Marco“ (p. 38). Analogia cu don Quijote, care „vrea să-și transforme în realitate visele, să transforme minciuna în adevăr și ficțiunea în realitate“ (p. 227), nu e întâmplătoare. Se poate urmări o posibilă filiație Cervantes-Cercas, fiindcă în scrierile amândurora ficțiunea absoarbe realitatea. Însă don Quijote rămâne el însuși o ficțiune, în timp ce Marco profită de toate vulnerabilitățile momentului, îndeosebi de urgența recuperării memoriei istorice în Spania și de acel soi de complicitate al cărei mecanism este explicat chiar în prima parte a romanului lui Cervantes (cap. XLVII): „o potriveală între povestirile acestea mincinoase și mintea celor care le citesc“. Iată un pact mai greu de digerat, tributar pulsiunilor mediatice: „mijloacele de comunicare au fost cele care, mai ales în Catalonia, dar nu numai în Catalonia, l-au transformat pe Marco într-un star rock sau într-un campion al așa-numitei memorii istorice“ (p. 292).
Cercas încearcă să pătrundă în mintea lui Marco, să preia controlul, dar în fundal se „aude“ mereu vocea interioară a celui din urmă, cu obișnuitele sale fandări psihologice: „Marco știe că voi povesti adevărul; acesta este pactul pe care l-am făcut.“ (p. 249). E greu de spus cine e urmăritul și cine e urmăritorul în acest duel al rezistenței, pentru că personajul își creează autorul și nu invers, după ce, inițial, și-a construit rolul – și ar vrea să mai salveze ceva din el, de aceea își schimbă în continuare măștile, ca un maestru al manipulării. Autorul, la rândul său, crede că, înțelegându-l pe Marco, mai ales din unghiul mincinosului care spune adevărul, se înțelege, de fapt, pe sine, iar întrebarea fundamentală îl preocupă în egală măsură: „Poate o carte să reconcilieze un om cu realitatea și cu el însuși?“