Armura
M-am grăbit să pun armura pe mine
ca să nu mă străpungă săgeata
ce îmi tot dădea târcoale.
Cel ce slobozise săgeata din arc
îmbrăcase însă aceeași armură.
Intrase cu cal cu tot înăuntru.
Dar în afară de el
mai intrase în armură
încă un călăreț
care trăgea cu săgeți după primul
iar în urma acestuia
venea călare
tot un arcaș ce
îl vâna pe cel din față.
Când m-am uitat mai atent
am văzut că și după acesta
se ținea un călăreț cu arcul la ochi.
Pe lângă noi toți care
purtam aceeași armură,
dar îmbrăcată
în secole diferite,
se mai găseau înăuntru
dealul de pe care coborau călăreții,
precum și cerul de deasupra lui.
Singurul care se văita că-l strânge
un pic armura era
zborul săgeților.
Primul călăreț
se apropia de mine
cu săgeata celui din urma sa
în spinare.
La fel și următorul.
Fiecare arcaș îl rănise de moarte
pe cel dinainte.
Doar săgeata pregătită pentru mine
nu-și atinsese încă ținta.
Și asta pentru că ea rămăsese afară
împreună cu sângele ce curgea din răni
în neștire.
Ar fi vrut să se pună
și sângele la adăpost
dar nu mai avusese unde.
Spăla zi de zi armura pe picioare
în speranța
că ea o să-i fie recunoscătoare
primindu-l
și pe el înăuntru.
Epitaf
Vreau ca pe crucea mea să scrie așa:
Cel ce zace aici crede
că-n moarte este la fel ca-n dragoste.
Într-o zi
o să fie părăsit pentru altul.
Și atunci…
Atunci n-o să aibă încotro,
o să înceapă o nouă viață.
În icoană
De unde să am atâta curaj
încât să-i cer sfântului aura cu împrumut?
El mi-a zis: ia-o și tu să vezi cum e!
Și-am luat-o, luându-i și locul în același timp.
Au trecut o grămadă de ani de atunci.
Ori de câte ori încerc să ies din icoană
o aud pe mama strigându-mi:
Înapoi, pezevenghiule!
Unde te crezi?
Sunt eu, mamă, încerc s-o înduplec,
dar celălalt,
care mi-a împrumutat aura,
umblă cu înfățișarea mea prin lume
și trimite de departe
scrisori în care spune că i s-a făcut
dor de toți cei de acasă.
Până și de sfântul ce
plânge cu lacrimi de mir
în icoană!
Lecția de aritmetică
E plin cimitirul de lumânări.
A cui zi de naștere o fi?
întreabă bunicul.
A ta, omule!
îi răspunde bunica.
Suflă în ele!
Bunicul suflă atât de tare încât
se desprind crucile de morminte
și trec pe deasupra
școlii noastre în zbor.
Ce bine, zice doamna învățătoare,
altminteri nu știu
cum puteam să vă învăț adunarea.
Deschideți caietele de aritmetică
și scrieți:
unu cruce unu fac doi
doi cruce trei fac cinci
cinci cruce cinci fac zece!
Până la sfârșitul orei
ne pomenim cu toate crucile din cimitir
în caietele noastre.
Bunicul suflă mai departe
astfel că se ridică
și mormintele în aer
începând să plutească
pe deasupra satului.
Se întorc morții acasă,
spune doamna învățătoare
privind pe fereastră.
Într-un târziu
bunica bagă de seamă
c-a rămas singură în cimitir și zice:
Doamne, ce proastă sunt!
Îmi pierd vremea pe aicea
și pe ăsta al meu
nu are cine să-l aștepte
în pragul casei.
După care o rupe la fugă
chiar prin curtea școlii noastre
chiar prin paginile caietului
meu de aritmetică.
În vremea asta
eu scriu de zor în caiet:
bunicul cruce bunica…
Nu știi cât face?
mă întreabă învățătoarea.
Știu, zic,
ștergându-mi lacrimile cu dosul palmei,
dar nu vreau
să vă spun!
Maternitate
Își lăsau copiii abia născuți
în grija cerului.
Venea un nor mare
și le dădea țâță cu rândul.
Erau toți străvezii
când se termina vara.
Trecea lumina prin ei
ca prin sticlă.
Care o fi al meu?
întrebau mamele.
Care o fi mama?
gângureau pruncii.
Desfăceau câte un copil din scutece
și priveau prin el
în depărtare.
După casa care se vedea prima
aflau cine este
mama copilului.
Cum tocmai era vremea
plecării berzelor
scutecelor puse la uscat
li se năzărea să-și ia zborul și ele.
Vedeai stoluri de scutece
călătorind spre țările calde.
Mamele ce puteau să facă?
Își înfășau pruncii
în zborul berzelor.
Așa îi aduceau acasă.
Crescuseră mari între timp
acum puteau să spună singuri
ai cui sunt.
Tot mai departe
Vine tot timpul cineva
Și șterge drumul pe care merg
în caz că mi-ar putea da prin gând
s-o iau înapoi.
Când trec peste vreun deal
se vâră frumușel sub el
și-l mută nițel mai încolo.
Când traversez vreun pârâu
are grijă să asmută asupra lui
o șleahtă de ani secetoși
ca să-l sece.
Când fac câțiva pași pe cer
amestecă iute cerurile între ele
ca să nu-mi mai pot găsi urmele.
Așa au rămas toate departe de mine,
tot mai departe.
Și copilăria
și tinerețea
și amiaza dulce a vieții
Am vrut mereu să mă întorc la ele
dar nu am mai știut pe unde.