Paul Harding, un scriitor american cu două premii notabile, Pulitzer și PEN/ Robert W. Bingham, ambele obținute în 2010 pentru Tinkers, a publicat în 2023 un roman, The Other Eden, cu care a ajuns pe lista scurtă a premiilor Booker și finalist al National Book Award și al Mark Twain American Voice in Literarture Award. Scriitor, profesor și muzician – a fost baterist în perioada studenției într-o trupă cunoscută de rock alternativ –, Paul Harding a abandonat muzica pentru literatură, obținând cu romanul de debut, Tinkers, notorietatea și aprecierea criticii și publicului larg. Cu The Other Eden, în țara unde în urmă cu peste 70 de ani apărea East to Eden al lui John Steinbeck, un alt univers multisenzorial, al unei insule care poate fi privită în contrapondere la Valea Salinas a laureatului Nobel, se expune într-o altfel de lumină a dragostei, într-un alt tip de relații și interferențe familiale și de conviețuire.
O exterioritate abuzivă, declarat civilizată și modelatoare, pătrunde în universul izolat și aparent pur al Insulei Merilor, nu departe de țărm, în nord-estul Statelor Unite. The Other Eden ne aruncă în anii începutului de secol al XX-lea, caracterizați de un rasism persistent, în care urmașii unui sclav fugar, Benjamin Honey, și ai soției sale albe, Patience, întemeiază o comunitate care se caracterizează un veac mai târziu prin insularitatea temporală, prin decupajul de realitatea și spiritul vremurilor. Problema insularității fizice este rezolvată, pentru că insula fiind în apropierea coastei, la reflux se poate traversa pe jos până pe continent, ceea ce locuitorii acestui spațiu o fac pentru a culege fructe de pădure și ciuperci. Primul secol din viața insulei locuite numite a Merilor, după soiurile diferite de semințe de măr aduse de Benjamin pentru a le planta pe insulă, se scurge în câteva pagini. Dar acele pagini consolidează cadrul în care se realizează decupajul temporal al izolării și mixtura de familii, puține ca număr, de origine africană și europeană, stabilite pe insula din preajma coastei atlantice. O sută de ani mai târziu, din locuitorii insulei proveniți din Irlanda și Scoția, dar și din Angola ori Capul Verde, o generație mulatră, cu trăsături mai mult sau mai puțin negroide, trăiește în armonia unui Eden potențial, netulburată de nimic, până la prezența comisiei trimise de autoritățile din Maine, printre care și un fotograf și doi medici, care măsoară locuitorii insulei, colectând date antropometrice într-un inventar pseudoștiințific pentru a servi, în linia clasică a eugeniei, identificării calității genetice a populației din insulă și a gradului de degenerare.
Acest roman, care proiectează contrastant calibrarea fiecărei scene la contextul locuirii ei și practicile unui eugenism ce alimentează rasismul inculcat până și în mințile celor meniți să educe, a fost tradus și în limba română de Bogdan Perdivară și publicat la Editura Litera, păstrând intactă poeticitatea așezării, frumusețea contrastului, calitatea curgerii. Spre exemplu, punând împreună cele două perspective contrastante, cea a cadrării calibrate și profund umane cu cea a unui rasism pe care îl vom descoperi întreținut de fundamente pseudo științifice, Paul Harding creează spațiile de interferență, combinând, ca în interferența undelor, efecte dramatice. Amplitudinea și intensitatea poveștii variază. Alteritatea din perspectiva culorii, accentuată de pseudoștiințele sfârșitului de secol al XIX-lea care au alimentat prin antropometrie practici ale eugenismului, cum vom regăsi și în roman, produce disjuncție, chiar dacă în urmă cu aproape o sută de ani dusese la întemeiere și la consolidarea încrederii. Dar perspectiva alterității nu este unidirecțională, ceea ce sporește verosimilitatea și contribuie la o nuanțare cu efect pictural, ca de pildă în ceea ce o privește pe Esther Honey, stră-strănepoată a lui Benjamin și a lui Patience, cu care de altfel începe povestea:
„Esther Honey nu-l plăcea și nu acea încredere în Mathew Diamond. Era alb cu totul și monstrul ei de tată fusese așa, alb deplin, ari cel puțin așa arătase. Mătușile lui Esther o avertizaseră, de copilă, că tatăl ei avea sânge rău, sânge subțire, apos – simplu, îi spuneau ele –, fără pic de vigoare, nefortificat. Și asta încă de dinainte ca sora ei, cu pielea la fel de albă ca a tatălui lor, să fi plecat de pe insulă, de una singură, pentru totdeauna, fără un cuvânt, când abia dacă ajunsese la vârsta când putea fi numită femeie, fiindcă tatăl lor începuse să-i tragă clopotele, și înainte ca mama lor să se îmbolnăvească, să cadă la pat și să moară, și înainte ca tatăl ei s-o fi luat pe Esther însăși de soață. Lăsase deoparte Biblia și pe Shakespeare, din care le învățase să citească pe ea și pe soră-sa, și o pusese în rolul pe care-l jucase maică-sa, iar ea îl interpretase ca și cum i-ar fi fost nevastă, nu fiică, și rămăsese grea fiind nu putuse să plece de pe insulă iac-așa, ca sora ei, fiind tuciurie la piele cum fusese maică-sa, și-l făcuse pe Eha.“ (pp. 52-53).
Aici perspectiva rasistă e motivată de traumă, iar prezența misionarului Matthew Diamonds îi aduce aminte de tatăl abuziv: „iar acum năluca lui îl delegase pe acest bărbat aparent binevoitor să-l înlocuiască la bântuit“ (p. 54). Vor trece pagini și suficient timp în plan narativ până când să aflăm că Edenul alternativ nu fusese chiar Eden, și că Esther locuise în spațiul izolării cu păcatul pe care și-l justificase măcar, dacă nu și-l iertase pe deplin. Din cealaltă perspectivă privind, a factorului așa-zis civilizator, problema rasială este și mai dramatic privită. Locuitorii insulei, care nu au plătit niciodată impozite și care, practic, nu au semnat contractul cetățenesc cu statul de apartenență, rămânând fără identitate în raport cu norma statală, adică fără putința ca identitatea lor să fie atestată, vor ajunge expulzați sau instituționalizați în cămine pentru bolnavi mintal. Unii vor muri, alții se vor împrăștia într-o lume complet străină. Strivirea este cumplită, dar fiecare cadru e, din nou, calibrat, corect focalizat, surprinzând esențialul, dar păstrând o doză de necunoaștere, un parfum pe care îl degajă mai degrabă amprenta scriiturală decât reprimarea reflectată. Neputințele, fricile, visurile insularilor se risipesc și sunt înlocuite de alte neputințe, frici și visuri. În această mare a trecerii de la un cadru general paradisiac – păcatul inițial este simbolizat prin numele insulei, dar forma pe care o îmbracă are o ilustrare diferită față de cea din Cartea Genezei; de altfel, la ingenuitatea paradisiacă a numirii și viețuirii și la omniprezentele trimiteri la Vechiul Testament, dar nu într-o lectură nemediată critic, Harding recurge în mod curent – la un altul, doar decupat într-un orizont ale neputințelor umane. Intriga e produsă de apariția idealistului profesor pensionat Matthew Diamond pe insulă, a cărui gândire este tributară prejudecăților vremii, dar care, descoperind talentul artistic al tânărului Ethan, nepotul Estherei Honey, dar și culoarea vizibil mai palidă decât a tuturor celorlalți locuitori ai insulei, îl trimite pe continent să studieze pictura. Doar că Edenul proiectat în mintea tânărului din Insula Merilor se va dovedi a avea gustul paradisului pierdut.
Romanul este o proiecție complet fictivă a unui spațiu al izolării și al reflectării acestuia în termenii să răciei, diformității fizice și mintale, promiscuității, imbecilității, așa cum expun publicațiile vremii. De fapt, el este o proiecție a unei mentalități inumane și injuste, care pleacă de la o realitate dramatică, aceea a abuzului similar pe care autoritățile statului Maine le-au produs împotriva locuitorilor insulei Malaga, în chiar 1912, anul primului congres internațional de eugenie de la Londra. De la această realitate pe care Paul Harding refuză să o documenteze pentru a nu influența puterea ficțiunii de întemeiere, și de la numele Benjamin Darling al celui care a întemeiat comunitatea de pe Malaga, devenită în Insula ficțională a Merilor Benjamin Honey, tot ceea ce se întâmplă este povestea lui Harding, care așază ca falsă intrigă sau ca simplă acomodare, eventual cu rol comparativ, textul rezumativ al episodului Malaga, redat după regretul tardiv al autorităților statului american, așa cum rezultă din Fondul de Prezervare a Patrimoniului Coastei din Maine:
„Insula Malaga… a fost căminul unei comunități de pescari de rasă mixtă de la mijlocul secolului al XIX-lea până în 1912, când statul Maine a evacuat 47 de rezidenți din casele lor și le-a exhumat și mutat morții îngropați acolo. Opt locuitori ai insulei au fost încredințați Școlii pentru Debili Mintal din Maine. „Cred că cel mai bun plan ar fi să le ardem cocioabele, cu tot jegul din ele“, avea să declare guvernatorul de atunci, Frederick Plaistead, unui reporter al vremii.
(În 2010), legislativul din Maine a votat o rezoluție prin care își exprima «profundul regret».“ (p. 7).
Personajele multiple ale romanului lui Paul Harding recompun cu multă poeticitate, în interacțiunea dintre ele, ori dintre ele și lumea diferită și greu de înțeles din afară, o realitate care are șansa ficționalizării. În vremurile în care docu-ficțiunea s-a impus prin forța emoțională a evocării cu trimitere directă la realitatea expusă, Paul Harding alege limbajul poetic al propriei dicțiuni ca limbaj întemeietor, modelator. Aproape că nu mai e necesară căutarea, atâta vreme cât în lumina măiastră a dicțiunii auctoriale totul se naște odată cu lectura, totul este auroral, viu, captivant, realizat cu o extraordinară forță de atracție. Pare mai importantă, în această lectură, verosimilitatea expunerii multiplelor personaje, inclusiv a celor trei câini ai insulei, ori chiar coloratura reliefului uman, decât cea a reliefului istoric pe care se poate construi documentarul Malaga.