Tamás Korpa s-a născut în 1987. Deși este maghiar din Ungaria, a venit frecvent în Ardeal, mai ales la Cluj, și până la urmă s-a și mutat acolo.
Este un poet care își cartografiază locurile unde trăiește cu o migală demnă deun arhivar, dar neuitând niciodată elementul poetic. Versurile lui sunt elegante și ascuțite ca o sabie de Toledo sensibilă. Își exprimă dragostea geografică să-i zicem prin povești poetice și eliptice.
Mai întreabă-mă!
(Kérdezz még!)
Bărbatul pe care nu-l mai văzusem niciodată până atunci
a pășit brusc în fața mea.
„Dintre copiii tăi, dacă unul ar putea trăi
douăzeci și unu de ani, iar celălalt optzeci și doi,
și tu ai putea decide căruia să-i dăruiești cea mai
frumoasă și mai fastuoasă ofilire, pe care ai
alege-o?”, a întrebat, apoi a început să se
retragă.
„Mai întreabă-mă ceva!”, am urlat.
Între timp, gura lui a început să se zbată, de
parcă s-ar fi înecat în propria față.
Degetele mele i-au sărit în ajutor. „Sunteți în
stare de asta”, le-am încurajat, „să-i salvați
buzele care se scufundă!”
Înăuntru
(Odabent a szobában)
Iar acolo, înăuntru, în cameră, își luase deja
hotărârea.
A sunat la interfon și a vorbit în el, apoi din
nou, și încă o dată.
Și glasul acesta venit de afară, pe primii metri
ai drumului său, parcă se fărâmița, se stingea și
se fărâmița din nou,
până când peste cei dinăuntru, în cameră, s-a
așternut doar o tăcere cumplită.
Central Apartaments, Bulevardul Eroilor 46.
Intru în camera ta pe horn, deși nu sunt un Moș Crăciun conservator.
Mă strecor în tăcere până la patul tău și încep să bâzâi ca un țânțar. Iar tu, ca să alungi această insectă inexistentă, începi să dai din mâini prin întuneric, pe jumătate adormită, și îți încovoi degetele îngălbenite de nicotină ca și cum te-ai pregăti să trântești de pământ o farfurie sau un ceainic.
Sacul meu rămas blocat în horn, acum să nu te mai foiești.
Instrumentul meu de percuție, inima mea, acum bate.
Trupul meu, mașină de îmbrățișat, acum înghite mărunțișul.
Limba mea lungă, încolăcită în jurul gâtului meu, acum nu mă mai sugruma, te rog.
Aprind din neatenție o lumânare; pentru o clipă flacăra se întețește și se zbate.
Mă joc cu focul înaintea pudoarei tale de culoarea prafului de pușcă.
Propunere în căsătorie la Belvedere
ni s-au servit la prânz tulpini goale de trandafiri.
Și noi doi, tu și cu mine, am început să mâncăm
cu furculița și cuțitul. Lumina și-a aprins pe
neașteptate rudele, flăcări mari pe lumânări
subțiri. Aerul strălucea ca un fitil. Am ascuns
inelul magnetic simplu sub tulpinile crocante.
Vin la tine, ai șuierat și l-ai înconjurat peste
farfurie. Deodată, cuțitul, furculița și lingura s-au
mișcat.
(Prezentare și traducere de P. Dem.)