Cercetătoare a istoriei comunismului din Europa Centrală și de Răsărit, Anne Applebaum este autoarea câtorva lucrări de anvergură dedicate studiului comunismului și regimurilor dictatoriale, fiind cunoscută mai ales pentru cartea sa Gulag: A History of the Soviet Camps (Doubleday, 2003), pentru care a fost laureată de altfel cu Premiul Pulitzer, în anul 2004. După ce amintita lucrarea a fost publicată în limba română, în anul 2023, iar în anul 2025 apărea ediția în limba română a cărții sale care analizează rețeaua de dictaturi din lume și modul în care acestea conlucrează pentru a-și susține interesele și a submina democrațiile (Axa autocraților), o nouă traducere a unei lucrări aparținându-i Annei Applebaum a devenit disponibilă publicului românesc. Ne referim la ediția în limba română a cărții Red Famine. Stalin’s War on Ukraine (Penguin Randomhouse, 2017), apărută recent la Editura Litera.
După cum sugerează și titlul, cartea este dedicată evenimentelor care s-au succedat în Ucraina sovietică în perioada 1931-1934, care au declanșat o foamete teribilă și au condus la o catastrofă umanitară soldată cu peste 3,9 milioane de decese, cunoscută în istoriografie sub numele de Holodomor, termen provenit din alăturarea cuvintelor ucrainene foamete-holod și mor (exterminare). Este de menționat că trecutul istoriografic al temei amintite este unul dominat încă, din punctul nostru de vedere, de cercetările lui Robert Conquest, materializate prin publicarea cărții sale The Harvest of Sorrow (Recolta durerii), publicată încă de acum câteva decenii, în anul 1986, re-editată și îndelung apreciată. Tot lui Robert Conquest îi datorăm și teza potrivit căreia foametea în sine a fost în mod deliberat impusă segmentelor etnice ucrainene de către diriguitorii sovietici din epocă, cu scopul de a le submina ființa națională și de a distruge mișcarea națională ucraineană, prin intermediul unui set de decizii care au generat, în esență, un veritabil genocid, în sensul descris pentru prima oară de Rafael Lemkin (el însuși născut în Imperiul țarist, la sfârșitul secolului al XIX-lea), cel care, referindu-se la evoluțiile din Ucraina din acea perioadă, le considera exemplul clasic de genocid.
Lui Robert Conquest i s-au alăturat, de a lungul ultimelor decenii, mai mulți cercetători și istorici, mai ales în condițiile în care arhivele de la Kiev au fost deschise cercetătorilor pe fondul procesului de desecretizare, iar evoluțiile politice de după prăbușirea URSS au permis, într-o măsură mult mai mare, recuperarea sau accesarea unor surse de istorie orală, studiate și introduse apoi în circuitul științific mai ales de istorici ucraineni (dar nu numai) precum Olga Bertelsen, Vasil Danilenko, Ruslan Pirih, Hennadi Efimenko, pentru a numi doar pe câțiva dintre ei. Acestor contributori le datorăm nu doar studii și monografii, ci și volume de documente de arhivă, indispensabile unor viitoare cercetări dedicate temei foametei, dar și perioadei staliniste din Ucraina. Eforturilor lor de cercetare li s-au adăugat demersuri similare inițiate de entități științifice din afara Ucrainei, dintre care cea mai cunoscută este reprezentată de Consorțiul de Educație și Cercetare a Holodomorului din Toronto. Am menționat toate acestea pentru a arăta că efortul de cercetare întreprins de Anne Applebaum nu este unul singular, ci mai degrabă unul complementar, care adaugă interpretări și nuanțe noi sau completează direcții și abordări deja existente în istoriografia temei.
Lucrarea Annei Applebaum cercetează in extenso ce s-a întâmplat în Ucraina sovietică în răstimpul teribil cuprins între anii 1932-1934, coborând însă chiar mai mult pe firul evenimentelor, până la perioada tulbure a ultimilor ani ai primei conflagrații mondiale și mai apoi a războiului civil, pentru a încerca să identifice explicații și să expună abordările noului stat sovietic față de diferite segmente sau grupuri etnice-în speță, cel ucrainean. Însă holodomorul în sine a fost doar o fațetă a raportării regimului sovietic față de grupul etnic ucrainean (nota bene – deciziile Biroului Politic din 1932 au afectat peste 5 milioane de oameni din întreaga URSS, nu doar din Ucraina, însă grupul etnic cel mai afectat a fost cel ucrainean, cu aproape patru milioane de victime), aceasta fiind dublată de măsuri de reprimare a clasei intelectuale și politice ucrainene, cu scopul anihilării ideii naționale ucrainene și mai ales în vederea eliminării oricărei potențiale opoziții ucrainene față de puterea sovietelor. Întâmplător sau nu, procesul de sovietizare a Ucrainei a continuat, dincolo de holodomor, în anii și deceniile care au urmat, prin implementarea unor măsuri care au vizat arestarea și anihilarea liderilor ucraineni și totodată înăbușirea oricărei potențiale forme de revoltă sau disidență ucraineană, totul pe fondul respingerii naționalismului ucrainean; urmare a acestei abordări, nu doar că limba ucraineană a fost înlocuită cu limba rusă, ca parte a procesului de rusificare, dar istoria ucraineană nu a mai fost predată sau a fost integrată trunchiat sau profund deformat în istoria predată în școli. Mai mult decât atât, în mod sugestiv, de-a lungul întregii durate a existenței sale, până la momentul prăbușirii sale din 1991, URSS a negat cu totul foametea din perioada 1932-1933 și implicit milioanele de victime, străduindu-se să șteargă urme de arhivă, să măsluiască date și documente, să modifice date de recensământ astfel încât înregistrarea deceselor să nu fie legată de efectele foametei și adevărul să rămână îngropat și uitat, pe măsură ce ultimii martori ai evenimentelor atingeau vârsta senectuții și se stingeau și ei.
Pentru a oferi cititorului imaginea acurată a evenimentelor care au condus la foametea și efectele ei dezastruoase înregistrate mai ales pe teritoriul Ucrainei sovietice, autoarea își începe cartea prin descrierea efervescenței mișcării naționale ucrainene din ultimii ani ai primului război mondial, culminând cu decretele universale emise de Rada ucraineană – al patrulea și totodată ultimul din ele proclamând, în ianuarie 1918, independența Ucrainei. Apoi cititorul este purtat prin anii și acțiunile care au probat neliniștea și mai apoi acțiunile puterii de la Kremlin față de evoluțiile din Ucraina, inițiate pentru a o aduce sub propriul control și mai ales pentru a suprima răspândirea conștiinței naționale ucrainene. Miezul lucrării este reprezentat, desigur, de evoluțiile care au condus la foametea generalizată din Ucraina, începând cu criza alimentară din anii 1927-1929 și continuând cu procesul de colectivizare forțată impus de autoritățile sovietice și efectele sale, coroborat cu măsurile de colectări și rechiziții de cereale și animale pe de o parte, și continuarea exporturilor de cereale, pe de altă parte, în ciuda informațiilor și dovezilor evidente legate de lipsa alimentelor din gospodăriile țăranilor, condamnați astfel la moarte prin inaniție.
Analizând documente de arhivă și mărturii, autoarea surprinde în lucrarea fiecare etapă a unei crize induse, culminând cu anii 1932-1933, când s-a înregistrat cel mai mare număr de victime, majoritatea provenind din Ucraina sovietică, în care largi segmente de populație erau deja etichetate ca fiind foști culaci și elemente antisovietice (pentru care statul sovietic nu avea compasiune, ci doar dispreț) și condamnate pentru că, sub imperiul foamei disperate, îndrăzniseră să fure cantități infime de alimente pentru ei și familiile lor, după ce fuseseră deposedate, prin constrângere, de cele necesare traiului de către autoritățile sovietice. În documentarea și expunerea situației reale, Applebaum apelează inclusiv la poziționări ale unor personalități din epocă, precum viitorul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură din 1965 (Mihail Șolohov, Pe Donul liniștit) expuse fie în pagini din opera sa literară (mai ales în Pâmânt desțelenit), fie în corespondența sa cu însuși I.V. Stalin, căruia a încercat să îi descrie (zadarnic), în virtutea unei relații (relativ) apropiate, situația catastrofală existentă în rândul populației rurale, pe fondul crizei alimentare și foametei, pentru a obține o reconsiderare a politicilor Kremlinului, date fiind decesele tot mai numeroase, din cauza inaniției: ,,[…în acest district, ca și în altele, țăranii, atât cei cu ferme individuale, cât și cei de la fermele colective, mor de foame, adulții și copiii sunt umflați de foame și mănâncă lucruri pe care nicio ființă umană nu ar trebui să le mănânce, începând cu hoituri și terminând cu scoarță de stejar și tot felul de rădăcini pline de noroi].
O lucrare necesară, elaborată cu rigoarea și acribia specifice Annei Applebaum.