Cercetătoarea Alexandra Ciocârlie mi-a semnalat recent o tabletă a criticului Nicolae Manolescu, „Jocul ielelor, ieri și azi“, din România literară (nr. 33, din 18 august 2006), în care acesta vorbește despre o „primă ediție, intruvabilă“, a Jocului ielelor, din 1926. De altfel, consultând ulterior Istoria critică a literaturii române, am descoperit că Manolescu scrie aici, în legătură cu ediția de Teatru camilpetrescian din 1946-’47, că ar conține „singura reeditare antumă“ a piesei în cauză. Or, în 1947, Camil Petrescu nota în Contemporanul (nr. 37, din 6 iunie), într-un articol intitulat „Arta și funcțiunea regizorului“ (reprodus în volumul Comentarii și delimitări în teatru, alcătuit de Florica Ichim), următoarele: „Personal, am retras cu o săptămână înainte de premieră, din plină activitate de repetiție, Jocul ielelor, pe care l-am păstrat apoi în manuscris aproape treizeci de ani, fiindcă mi se părea că modificarea câtorva replici, care mi se ceruse imperios, nu e în spiritul lucrării însăși…“ Așadar, nici vorbă de existența vreunei ediții a piesei care să fie anterioară celei din 1946.
Cu această ocazie, am revăzut și intrarea dedicată Jocului ielelor din Dicționarul analitic de opere literare românești, coordonat de Ion Pop, în care mentorul meu, criticul Ion Vartic, notează că premiera absolută a piesei a avut loc în 1965, la Teatrul Mic, în regia lui Crin Teodorescu. Beneficiind de digitalizarea unei părți a periodicelor românești (datorată unei firme private din exteriorul țării, nicidecum eforturilor autohtone) și a repertoriilor teatrelor noastre (vezi site-ul Institutului Național al Patrimoniului), sunt în măsură să rectific această informație: premiera absolută a piesei a avut loc cu un an înainte, mai precis în 28 noiembrie 1964, la Teatrul de stat din Brașov, în regia lui Ion Simionescu și scenografia Mariei Dimitrescu. În rolurile principale au fost distribuiți actorii Dimitrie Drăgan (Gelu Ruscanu), Zoe Maria Albani (Maria Sinești) și Ion Jugureanu (Șerban Saru-Sinești). De referință rămâne, însă, spectacolul lui Crin Teodorescu de la Teatrul Mic (cu Leopoldina Bălănuță și George Constantin ca soții Sinești și Gh. Ionescu Gion în rolul lui Ruscanu). În preambul, regizorul a publicat în revista Teatrul (nr. 2, din februarie 1965) un punct de vedere asupra piesei, alături de o interesantă colecție de note, constituind „o foarte mică parte din manuscrisele inedite de însemnări ale lui Camil Petrescu pentru Jocul ielelor“, puse la dispoziția sa de văduva scriitorului, actrița Eugenia Marian.
În căutările mele, am dat, în cotidianul Îndreptarea, peste o incitantă serie de articole despre teatrul lui Camil Petrescu scrise de Mircea Ștefănescu, mai tânărul său confrate, în 1925, cu prilejul apariției în volum a piesei Suflete tari (subintitulată Nebunia lui Andrei Pietraru). (Ulterior, relațiile dintre cei doi autori se vor deteriora.) Mai exact, în numerele Îndreptării din 6, 7, 8 și 9 mai, Ștefănescu se ocupă de piesele Mioara, Jocul ielelor, Suflete tari și Act venețian, abordate în ordinea (crescătoare) a valorii pe care le-o atribuie foiletonistul. Dintre acestea, doar ultimele două văzuseră lumina tiparului, după cum precizează el la final (Act venețian apăruse în revistă în 1923, în versiunea într-un singur act). Ștefănescu citează, deci, copios din textele nepublicate. Câteva dintre replicile reproduse aici din Jocul ielelor nu se regăsesc în ediția din 1946, ca, de pildă, aceste cugetări ale lui Gelu Ruscanu: „poate că iubirea unei femei e ceva mai definitiv ca un ideal vag… când am iubit așa, să arunc femeia iubită sub roatele unui ideal?“; „Vreau să revoluționez lumea și n-am fost în stare să-i strig în față omului acesta că eu i-am luat nevasta“; „Sima, când m-am tolerat pe mine, când mă tolerez încă, de ce n-aș tolera și pe Sinești?“, „s-a isprăvit, dăm foc la biblioteci… exoflisim moraliștii veacurilor“ (a exoflisi = a concedia, a se descotorosi, din gr., n.n.). După cum se știe, Camil Petrescu obișnuia să-și rescrie compulsiv opera, cu rezultate nu întotdeauna fericite.
M-a interesat, însă, și mai mult observația lui Mircea Ștefănescu privitoare la „diferența dintre textul jucat și cel recent publicat în volum“, cu referire la Suflete tari, care avusese premiera absolută la Teatrul Național din București în 12 mai 1922, în regia lui Paul Gusty (cu G. Ciprian – actorul-dramaturg, autorul de mai târziu al Omului cu mârțoaga și al Capului de rățoi – în rolul lui Andrei Pietraru, jucat în alternanță cu Ion Tâlvan, care va monta ulterior piesa la Cluj, și cu Maria Filotti în rolul Ioanei Boiu și Romald Bulfinski în cel al tatălui ei, Matei Boiu Dorcani, ca să pomenesc doar rolurile principale). La finalul spectacolului cu pricina, ca să-și dovedească dragostea pentru Ioana, Andrei se sinucidea, „sburându-și creierii într-o cameră alăturată“, după cum a notat „la cald“ un cronicar (în Lupta, nr. 121, din 16 mai 1922). În ediția princeps a piesei, din 1925, Pietraru înțelege, însă, la final, că iubirea Ioanei e – în cuvintele lui Mircea Ștefănescu – o „construcție imaginară, care nu putea să dureze decât întreținută de exaltare“, drept care, atunci când ea „îi smulge revolverul din mână“ și „pricepe toată greutatea hotărârei lui“, eroul rămâne pustiit de constatarea că „Nu mai iubesc, nu mai pot iubi..“. Desigur că „declicul“ acesta din conștiința lui face sinuciderea inutilă. În timp ce „cortina cade încet“, Ioana „înghețată, nu știe ce să spuie“, iar Andrei „surâde absent, cu altă figură“. Mircea Ștefănescu notează în articolul său că: „Finalul acesta e superior celui reprezentat pe scena Teatrului Național“.
De altfel, autorul însuși, în niște „Note pentru regie“ incluse la sfârșitul ediției în cauză, semnalează diferența față de versiunea „jucată la Teatrul Național“, asigurând cititorul că: „În afară de sfârșitul actului trei, nu e nici o deosebire între textul vorbit pe scenă (în reprezentarea Teatrului Național) și cel tipărit în volumul de față“. Și chiar oferă versiunea scenică „care se leagă de text la pagina 137, după propozițiunea: «tot n-aș crede»“: „Andrei a trecut pragul. Se aude o bubuitură, Ioana era să izbucnească în râs, dar îi îngheață grimasa de groază obraz când aude zgomotul revolverului, strigă) Andrei… Andrei… (Cade cortina)“.
În 1937, la reluarea spectacolului cu o altă distribuție (C. Mitru în rolul lui Andrei, Marietta Anca în cel al Ioanei și Ion Manolescu – al lui Matei Boiu Dorcani), în regia lui Soare Z. Soare, concurat serios de Camil Petrescu însuși, s-a revenit la acest final, din prima versiune scenică a piesei, în care Andrei se sinucide – cu singura diferență că acum o făcea în fața Ioanei, nu într-o încăpere alăturată, după cum reiese din cronicile vremii. Modificările mai serioase au vizat mai cu seamă actul I, precedat de data aceasta de un prolog, un fel de vis, în care erau prezentate personajele. Scriitorul a mărturisit, în preajma premierei, răspunzând la o anchetă inițiată de cotidianul Buna Vestire (nr. 180, din 3 octombrie 1937), că: „am refăcut, cât am putut, tot cadrul cu rolurile secundare, punând atâtea intenții acolo câte n-aș fi putut pune într-un roman chiar“. „Nemulțumirea pe care mi-o provoacă orice lucrare a mea la recitire (și care duce la modificarea edițiilor suuccesive) a fost parcă și mai mare recitind după mai bine de zece ani Suflete tari“, a afirmat el cu același prilej.
La fel ca la prima versiune scenică a piesei, au existat voci care au criticat finalul său abrupt (sinuciderea lui Pietraru). În răspăr cu ele, în Istoria… sa, publicată în 1941, G. Călinescu considera, însă, rezolvarea aceasta drept „versiunea cea mai acceptabilă“. Bineînțeles, scriitorul a intervenit din nou în textul pregătit pentru ediția din 1946-’47 a operei sale dramatice. Aici Andrei Pietraru descarcă revolverul, dar glonțul nu reușește să-l ucidă, iar Culai, prietenul protagonistului, se pregătește să-l ducă cu el la țară, unde o va lua și pe Elena, cea care îl iubea pe Andrei din umbră și din cauza căreia se declanșase tot tărăboiul cu Ioana. Un fel de a împăca și capra, și varza.
Amuzant e că, în Literatura română între cele două războaie mondiale (vol. I, din 1972), în capitolul dedicat lui Camil Petrescu, Ov. S. Crohmălniceanu scrie că Andrei Pietraru, „spre a-și dovedi dragostea“ pentru Ioana Boiu, „se sinucide cu adevărat“. Deruta autorului s-a transmis comentatorilor săi.