Parcurgerea consistentului grupaj de texte, publicate într-unul din numerele trecute ale României literare, și consacrate Colocviului Național de Memorialistică și Eseu „Ion D. Sîrbu“, edița I, mi-a readus în memorie excelenta antologie „Literatura mărturisirilor“. De la Cellini la Malraux, apărută în două volume la Editura Minerva, colecția „biblioteca pentru toți“, în anul 1972.
Alăturarea, în accepția mea, a acestui romancier, eseist și memorialist român, re des coperit după 1990, pleiadei de scriitori prezenți în această antologie, nu este nicidecum un gest gratuit, pledând pentru aceasta remarcabilele analize pe care scriitori și critici literari le-au dedicat, în grupajul precizat, operei non-ficționale a lui Ion D. Sîrbu. Desigur, nu este vorba despre vreo comparație pe criterii pur literare între autorul român și scriitorii din această antologie, mulți dintre ei nume uriașe ale literaturii universale (Montaigne, Montesquieu, Stendhal, Tolstoi, Thomas Mann, Kafka, Malraux), ci de o alăturare cu cuprindere tematică, adică acea trăsătură care individualizează acest gen de scrieri confesive. Sau, mai nuanțat, cum precizează Dan Cristea în excelenta sa carte Scriitorul și ficțiunile eului, acea „relație dintre scris și existență, relație care constituie acest eu, căutată și întâlnită în autobiografii și memorii, în amintiri și jurnale, dar și în ficțiuni și autoficțiuni. Este vorba despre un eu care se descoperă și se creează pe sine, care se inventează prin scriitură și se multiplică fictiv, care își gândește interioritatea și în scrutează exterioritatea“.
Cutia de rezonanță a fragmentelor scrierilor celor antologați, cuprinzând jurnale, însemnări, confesiuni, memorii sau scurte eseuri pe teme generale, pledează pentru ideea că jurnalul – care le poate, într-o oarecare măsură, încorpora pe fiecare în parte – este, precum și în cazul Jurnalului unui jurnalist fără jurnal al lui Ion D. Sîrbu, mai adecvat analizei faptului de viață, documentului viu, la zi, a celor trăite de autor, așa cum s-au petrecut faptele la momentul consemnării lor. Dacă memoriile conțin istorie, deci o sedimentare dată de reflecția tihnită, jurnalul exprimă în primul rând actualitatea, fie printr-o cronologie relevantă pentru un anumit timp și loc, fie printr-un „construct narativ“ care încorporează, la modul generic, o stare de lucruri, parcursul unei idei, o ierarhizare necesară unei juste înțelegeri.
Totodată trebuie spus că, indiferent de formula literară abordată, toate textele din antologia precizată, ca și scrierea lui Ion D. Sîrbu, au căpătat, datorită măiestriei literare a autorilor, semnificația artistică.
Sunt multe puncte de convergență între „mărturisirile“ autorilor antologați, exprimate printr-o diversitate de formulări narative, și jurnalul scriitorul român, plecând, spre exemplificare, de la eseurile, în stilul lor inclasabil, ale lui Montaigne, despre condiția umană, continuând cu însemnările lui Montesquieu, conținând acel binecunoscut moralism cu accente aforistice, și încheind cu confesiunile lui Rousseau, cel care își convertește celebrul său Contract social în confesiunile din Visurile unui hoinar singuratic, o singurătate pe care o trăiește din plin și hoinarul solitar Ion D. Sîrbu, fie forțat de viață la o perpetuă neașezare, fie prins în menghina unei istorii copleșitoare.
Ca și Chateaubriand, care, în ale sale Memorii de dincolo de mormânt, întocmește „fișa clinică a bolii secolului“, și Ion D. Sîrbu, în jurnalul său, ne prezintă diagnosticul unei lumi absurde, o analiză care trece dincolo de hotarele țării, într-o Franță ai cărei intelectuali cad, cu inconștientă voioșie, pradă iluziilor comunismului. Ce poate fi mai relevant în susținerea acestui adevăr decât un scurt pasaj, extras din Paginile de jurnal ale lui Gide, în care, la înmormântarea lui Dabit, reține doar discursul lui Aragon, care a „stăruit asupra deplinei mulțumiri morale a defunctului în U.R.S.S.“ ; este, desigur, vorba despre celebrele – care i-au umplut de rușine – vizite ale unor scriitori francezi în patria bolșevismului biruitor. Totuși, când vine vorba despre propria persoană, după o afirmație tranșantă – „comunist, în suflet ca și în minte, am fost dintotdeauna“ –, Gide e mai prudent : „…perfect inapt pentru politică. Nu-mi cereți deci să fac parte dintr-un partid“.
Rolul de „neliniștitor“ de care vorbește Gide, pentru Ion D. Sîrbu înseamnă neîmpăcarea cu mizeria societății românești din acea perioadă, cu „apatia grețoasă“ a unor conaționali, ceea ce-l determină să-și extindă revolta din plan moral în plan social. Scriind, ca și autorul Falsificatorilor de bani, dar din motive diferite, din „datorie“, Ion D. Sîrbu are, și el, inima, asemenea scriitorului francez, ca „un burete pentru tristețe“.
„Disperările“ lui Ion D. Sîrbu se convertesc adesea în fraze și analize memorabile. El scrie pentru a se elibera interior, un drum pe care îl face singur, doar cu memoria sa, însoțitoare fidelă care nu-l trădează niciodată. Parcursul său jurnalistic și existențial, în egală măsură, trece, concomitent, prin istorie, ca și prin prezent, iar singura sa nădejde „este acea de a fi înțeles“.
Dacă Goethe, își pune memoriile sub titulatura Poezie și adevăr, cu acea infuzie de lirism care nu exclude autobiografia formării sale intelectuale, Ion D. Sîrbu, în acest jurnal, privilegiază în primul rând rostirea adevărului despre epoca sa, fiind acel „judecător lăuntric“ al timpului său, în „dialog cu sine“. „Dușmanul“ împotriva căruia Ion D. Sîrbu luptă cu toate puterile sale livrești – și nu numai –, este acel jalnic „adevăr agreabil“, convenabil tuturor conformiștilor, în măsură să conserve o stare de spirit care ucide orice speranță.
M-am întrebat dacă prin acest bizar titlu – Jurnalul unui jurnalist fără jurnal –, deschizător de multiple interpretări –, I.D. Sîrbu a intenționat scrierea unor „antimemorii“ în stilul lui Malraux, cele prin care scriitorul Condiției umane își proiectează, cum știm, însemnările prin angajare etică într-o „eseistică estetică“, precum în Glasurile tăcerii și Metamorfoza zeilor. Adică acea nevoie a memorialistului român de a nu rămâne prins într-o singură formulă narativă, ci multiplicând, prin negarea însăși a demersului auctorial, sensul inițial al termenului.
Poate că scriitorul de care Ion D. Sîrbu se apropie cel mai mult, dintre cei prezenți în această antologie, este Cesare Pavese, practicant, cum se autodefinește prin jurnalul său, al Meseriei de a trăi. Ardoarea și sila sa existențială, conștiința mereu rănită, nevoia imperioasă de autenticitate, rezonează la scriitorul român prin numeroasele-i memorabile pagini din jurnal. Amarul vieții celor doi scriitori are, desigur, cauze diferite, așa cum diferită este și maniera de a reda răul care le macină viața: însemnărilor laconice, așezate într-o strictă ordine cronologică, ale italianului, Ion D. Sîrbu le contrapune reflecții ample, nedatate, deci cu „valabilitate neperisabilă“; și, desigur, să nu uităm ca „meseria de a trăi“ a scriitorului italian, practicată, totuși, într-o societate liberă, capătă la Ion D. Sîrbu, sub jugul și cenzura comunistă, dimensiunea tragică a supraviețuirii.
Jurnalul unui jurnalist fără jurnal este o carte „crudă“, cum ar spune Mircea Mihăieș, în care e de apreciat, deopotrivă, verva stilistică, de rafinament ironico-sarcastic, portretele de-o expresivitate remarcabilă, dar și moralitatea exemplară a autorului. Este, de asemenea, o carte în care Ion D. Sîrbu și-a aflat un „spațiu de refugiu și de protecție, de reculegere și vindecare“, și, totodată, „locul unde și-a aflat solitudinea și intimitatea, timpul și contradicția, vidul și exilul, originile și fanteziile eului“, conform definiției pe care Dan Cristea a dat-o atât de exact acestui gen literar, și în care jurnalul despre care a fost vorba în aceste însemnări se regăsește pe deplin.
„Frica de uitare“, una din dramele trăite de Ion D. Sîrbu, cum remarca Nicolae Manolescu, este, și prin acest jurnal, ca și prin celelalte scrieri ale sale, total neîntemeiată. El este un important scriitor român, al cărui nenoroc din viață s-a convertit într-o operă ce va dăinui în eternitate.