Fotbalozofia (Editura Vremea) – cea mai recentă carte care poartă semnătura lui Traian Ungureanu – e punctul de pornire pentru acest dialog. Unul care e nu numai despre fotbal, ci și despre literatură.
Cristian Pătrășconiu: Fotbalozofia. Cu Z, nu cu S, deci. Cam ce ar fi – (din) scurt spus? Și ce nu ar fi?
Traian Ungureanu: Explicația literală e în Sein und Zeit. Unde Sein e prea legat de misterul ființei, iar fotbalul e o chestiune de timp: 90 de minute, din secolul XIX încoace. Intelectualismul care cere un S în Fotbalosofie a dat comentatori foarte buni dar puțini, în comparație cu turma selectă de snobi care țin să strîmbe, ritual, din nas cînd aud de fotbal. Din prima categorie trebuie amintiți câțiva: Albert Camus, fostul portar și, pînă la moarte, microbist în contul Racing Club de Paris, a fost unul din ei. Vladimir Nabokov a jucat portar la Trinity College Cambridge, l-a divinizat pe Lev Iașin (sfîntul protector al portarilor ruși) și nu a uitat niciodată ce înseamnă să stai de pază între bare. Nabokov a intuit perfect condiția solitară a acestui post bizar și ne-a lăsat o definiție definitivă: „Portarul e vulturul singuratic. Omul misterului. Ultimul apărător“. Martin Heidegger s-a mărturisit admirator umil al autonomiei și intuiției lui Franz Beckenbauer – libero extraordinar al Germaniei, Campioană Mondială în 1974. Însă reușita lumească a fotbalului ca dramă și religie universală impune Z-ul vulgar din Fotbalozofie.
E o înțelepciune dulce-amară? Aceasta – despre fotbal…
Nimic nu e amar sau dulce în fotbal, pentru că nimic nu e o chestiune de gust în acest joc fidel doar trăirilor extreme. Fotbalul jucat în divizia a doua indiană sau într-o finală pe Wembley provoacă, mereu, emoție și o anume purificare tumultoasă. Nu mai ai timp de cercetat papilele cînd ești lovit – chiar fără să o știi –, de șocul de care aveau parte doar teatrele grecești. În fotbal, trăirea e o formă de nebunie sacră, un fel de a uita, brusc și intens, tot ce există în afara stadionului sau a tarlalei pe care s-a încins o miuță. Ceva e bizar aici: cum a putut un joc inventat pe la 1860, în Anglia victoriană, severă și rece, să seducă și să subjuge culturi și nații complet străine de normele britanice, cu o captură care n-are leac și excepții?
Ce jucător întruchipează pentru tine ideea de fotbal? Scuze (nuanța aceasta e importantă): Ideea de fotbal? Cu majusculă…
Foarte mulți! Toți găzduiți de Johan Cruyff, în care au locuit, au vorbit deodată și s-au educat reciproc o mulțime de personalități: un geniu tehnic și tactic pe teren, o minte analitică mitraliind diagnostice spontane, un vizionar adesea ocult, un revoluționar imposibil, un retor de mare viteză a gîndului și limbaj evadat spre sensuri neînțelese, un rebel monoton de profund și un maniac dotat cu revelații de șahist uitat în deșert. Cruyff a fost singur, multiplu și copleșitor. Fotbalul e plin de minți puternice – de la Valdano și Sacchi la Guardiola – dar, la o minimă cercetare, toți sînt născuți dintr-o propoziție rostită de Cruyff. Evident, Cruyff nu e irepetabil, dar re-apariția unei asemenea minți va face din fotbal un joc diferit, așa cum s-a întîmplat după ce Cruyff, în prima ediție, a pus bazele jocului pe care îl numim, azi, fotbal.
Să ne imaginăm că fotbalul e literatură și chiar că fotbalul ar fi o carte. Ce gen ar fi, ce gen ar ilustra, mai ales?
Ar fi roman. Și anume romanul realist de mare tonaj emoțional, publicat, neapărat, în foileton, ca textele detunătoare ale lui Dostoevski. Fără pretenții teoretice și întîrzieri eseistice (varianta Thomas Mann), dar în permanență lipit de țintă și mereu percutant, ca o mașină care a confiscat toate jack-poturile. Ar fi genul literar al unui succes fără seamăn, ridicol tocmai din pricina preciziei cu care trimite în delir, disperare sau extaz, ca un discurs de obîrșie inferioară care poartă în sine măreția sentimentului pur. Asta găsesc oamenii pe stadioane și acesta e motivul pentru care fotbalul a pășit în bloc pe terenul din care religia s-a retras.
Probabil că fotbalul încă mai poate fi separat de politică. Dar de economie, de bani, de ban?
Separația de politică e imposibilă pentru că, la fel ca toate celelalte reprezentări ale vieții și pasiunii, fotbalul nu e neutru sau virtuos. E, dimpotrivă, nedrept, uneori nedemn, arbitrar și setos de anomalie. Adică e frate afectiv al politicii. În 1954, Ungaria era cea mai bună echipă a lumii și, la Mondiale, a dezintegrat Germania într-un meci penibil, din Grupe: 8-3. Apoi, în finala, cunoscută ca Bătălia de la Berna, Ungaria avea 2-0 în minutul 8. Germania a cîștigat cu 3-2. Nu e nimic normal în această zvîrcolire prin care fotbalul s-a supus politicii: Europa postbelică născuse noua Germanie și fotbalul a știut să îi facă loc, într-un fel cinic, pe care politica îl cunoaște foarte bine. Se vorbește prea mult de tirania banilor în fotbal. Ea e atît de evidentă încît tema e o banalitate (Manchester City sau PSG au bugete de peste 1 miliard pe sezon pentru capturi de jucători). Problema e trecătoare. Ea poate distruge fotbalul, dar, la sfîrșit, ceva va rămîne: un schelet rezumativ al pasiunilor din care fotbalul poate renaște, reîntorcîndu-se la definiția lui primară.
Ceea ce mă duce la aceasta: mai este fotbalul o școală de caractere sau, la vârf, e mai ales o industrie cinică, dură?
Și una și alta. Caracterul și cinismul nu se exclud. Nimeni n-a fost romantic, vreodată, în fotbal. Bazil Marian, în anii ’40, sau Ferenc Puskas, în anii ’50 și ’60, au tras după ei un fotbal ultra-realist. Romanticii nu au loc în fotbal. Faimosul exemplu al Braziliei, sabotată de proprii poeți (Socrates – șef de școală) la Mondialele din 1982 e un fals nostalgic. Brazilia a jucat strălucit și a fost bătută de realismul încă mai decis al Italiei. Problema de la vîrful fotbalului e reală, dar nu ține de jucători și de spiritul jocului. Problema are o sursă precisă: ideologia liberală care a impus regula Bosman în 1995 și a hotărît, triumfal și prostește, că și fotbalul trebuie să fie o piață liberă, în care oricine poate juca oriunde și oricine poate cumpăra pe oricine (dacă, întîmplător, are un munte de bani în spatele stadionului). Da, fotbalul poate fi o piață, dar prețul e prea mare: diluarea identității de club, inflația competițiilor și consumul de jucători. Consecințele se văd în Est care a ieșit din fotbalul mare și se va întoarce acolo abia peste cîteva decenii. Și în abatorul de talente care cere jucători spre a-i rebuta rapid. Endrik a sosit la Real Madrid pe post de viitor Ronaldinho și e terminat la nici 20 de ani.
În raport cu ce stă fotbalul de azi: cu estetica? Cu etica? Cu est-etica? Dar cel de ieri, cel vechi, cel foarte vechi?
Cu entertainment-ul, dar numai la suprafață. Cupa Mondială a ajuns o rudă cu dare de mînă a Eurovison-ului. Nu există zi fără un meci „esențial“ televizat și uitat din prima clipă a următorului meci „esențial“ televizat. Din această turbină ieftină cîștigă doar industria pariurilor. Dar jocul rămîne. Nimeni și nimic nu îi pot întrerupe seducția și misterul. Sigur, va veni o zi în care stadioanele vor fi vizitate de turiști perindîndu-se și mirîndu-se ca de lipsa de sens a Piramidelor, dar pînă atunci mai e și, oricum, România literară își va continua apariția. Dar fotbalul nu va dispărea sub presiunea piticilor aristocratici care îl fac, astăzi, trafic și marfă. Mai e mult de jucat. Putem fi siguri că vom asista la prelungiri.
Fotbalul spune adevărul despre o lume sau doar îi amplifică defectele? Bunăoară, despre lumea noastră de azi…
Adevărul și numai adevărul, în momente stranii și perfect sesizabile. Stranii – prin capacitatea inexplicabilă de a pune capăt imperfecțiunilor exasperante ale realității înconjurătoare și prin apariția unui efect de magie pură care permite unificarea mișcării cu dorința. Orice era de neconceput înainte de prima minge a unui meci devine posibil, în teren și în mintea spectatorului: controlul care îmblînzește mingea, o preluare perfectă din săritură, o pasă de 40 de metri așezată cu finețe de filatelist. Totul, palpabil și sesizabil.
Pe durata unui meci de fotbal dorințele ies din visare și trec în veridic spre a se împlini într-un joc, altfel, reglementat strict.
Iată secretul magic al fotbalului, în relatarea unui martor ocular, marele Kevin Keegan. Primul atacant al Europei la sfîrșitul anilor ’70, Keegan a fost fulgerat de revelație în timpul unui meci cu Brazilia: „Eram la un metru și ceva de Rivelino cînd am simțit aerul mișcat de o minge trimisă la înălțimea umărului. Am înlemnit, pentru că am văzut mingea plutind la aceeași înălțime, cale de 50 de metri. Am căscat ochii privind-o călătorind plan și coborînd brusc pe bocancul celui căutat. A fost unul din rarele momente în care m-am simțit un nimeni“.
Altă mărturie mă obligă să revin la Albert Camus. Primul interviu acordat de Camus după primirea Premiului Nobel a avut loc, în 1957, pe Parc de Princes, la un meci Racing Club de Paris – Monaco. Camus i-a cerut ziaristului să nu-l critice pe portarul lui Monaco pentru o eroare care se datora, de fapt, fundașilor centrali: „Nu i-au protejat unghiul!“. Abia apoi a fost vorba de proaspătul Premiu Nobel.
Camus a scris extraordinar despre fotbal. Printre altele și despre fotbalul cu o minge de cîrpe, așa cum se juca în Kabylie, zona din care au plecat părinții lui Zidane. Suspect de tuberculoză, Camus, a fost nevoit să renunțe la joc. Era o mare promi siune la Racing Universitaire d’Alger. A rămas toată viața fidel fotbalului, repetînd că „alături de teatru, fotbalul a fost una din universitățile mele reale“. În 1958, cînd și-a cumpărat o casă într-un sat izolat de lîngă Marsilia, Camus a întreținut echipa locală pentru care a plătit tot echipamentul. E de crezut că a rămas fidel fotbalului și după moarte. Sicriul lui a fost purtat de jucătorii echipei sătești.
Camus și-a explicat (ajutat de cîțiva dintre eroii lui romanești) loialitatea tocmai prin magia eliberatoare a jocului de fotbal care dă acces la autenticitate pură și își trimite spectatorii într-o lume eliberată de absurditate. Ce s-ar mai putea spune și opune acestui diagnostic profund? Că există și meciuri proaste? Da, există și meciuri proaste, și meciuri trucate și meciuri stricate de bani sau prostie. Dar toate astea sînt momente în care fotbalul e atacat, nu confirmat de realitate.
Să mai rămânem puțin, cu voia ta, la rădăcini. La sophia. Marele final – în veac, la fotbal – va fi între Ahile și Ulise? Știu că jucau la aceeași echipă, dar orișicât…
Asta în ringul pugiliștilor sau pe scena de teatru. Fotbalul e un alt fel de joc: un joc de echipă, cu enormă iradiere socială. Fotbalul nu are o mitologie fixă, așa cum avea tragedia greacă și nici nu e un sport agonal, cum erau și sînt sporturile olimpice tradiționale. Marea finală a vremurilor va fi un meci între echipe care exprimă colecti vități și, din acest motiv, trebuie ferit de Germania care exprimă ceva complet lipsit de emoție în fața altor puteri și colectivități. Văd în finală Real Madrid și Boca Juniors, delegate de Europa, respectiv America de Sud.
Această conversație apare într-o revistă de literatură. Pentru mine, cea mai importantă din România. Ce alte mari confruntări literare (faimoase) sunt declinate – și poate chiar îmbogățite – în fotbal? Nu foarte multe, dar câteva – mari, relevante…
Nimic surprinzător: realiști contra onirici. Am văzut o sumedenie de scriitori români importanți (de la Cosașu și Băieșu, la Barbu și Păunescu) scriind fotbal săptămînal, cu nevricale, stil și imprecizia cuvenită unui agitat. Realiștii au asigurat curtea literar-artistică a greilor oficiali: Steaua și Dinamo. Oniricii i-au cîntat pe cei rebeli: U. Craiova, UTA, U. Cluj, Poli Timișoara, Rapid și Progresul. Recordul a fost fixat de spiritualismul sectant al celor ce au dat rapidismul (un cult schimnic și demn) și progresismul (o frăție în transă, pe seama unei fantome instabile). Compromisul și poziția cea mai solidă sînt de găsit la Ernesto Sabato, cu relatările lui realist-mitologice despre discuțiile fanaticilor în frizeriile din Buenos Aires.
Messi și Maradona sunt accidente ale istoriei sau dovada că sistemul nu poate controla totul?
Niciun dubiu: accidente colosale și scanda loase. Scriitorul uruguayan Eduardo Galeano a prins asta scriind că „în bocancii lui Di Stefano încape tot terenul“ și că Maradona „are ochi pe tot corpul“. Trebuie, totuși, spus că, în fotbal, numărul supradotaților e mare. La fel ca în viața civilă. Numai obișnuința și superficialitatea ne fac să nu observăm cîți dintre oamenii „banali“ pe care îi cunoaștem au calități excepționale. Însă fotbalul scoate mult mai ușor excepția la vedere. Deasupra stă numai grupul restrîns al aberanților, geniilor și extra-tereștrilor. După mine, sînt cinci: Di Stefano, Pele, Cruyff, Maradona și Messi. La noi s-ar califica trei: Dobrin, Balaci și Hagi. Urmați în coadă de cometă de: Marcel Răducanu, Giuchici, Cîrțu, Necula Răducanu (inclus din motive care țin și de talent și de o rău înțeleasă „idioție sfîntă“).
À propos de sistem: care e sistemul tău preferat de joc din întreaga istorie a fotbalului?
În ordinea dată de istorie: catenaccio și totalvoetbal.
„Lacătul“ inventat de Herrera la Inter a pus în fotbal esența spiritului național italian. Adică un realism insuportabil și etanș. Multă lume crede că asta a însemnat „ne apărăm cu o aglomerare demografică în careu și dăm gol pe o greșeală individuală a adversarului“. Asta ignoră știința absolută, ingineria milimetrică și interpretarea spațiului pe care le presupun apărarea și contra italiană. Cine va obseva cum stau italienii la coadă, cum se cucerește clipa de neatenție care îți permite să sari peste rînd și cum se organizează ceata de acaparat ghișeul, va înțelege unde sînt de găsit rădăcinile mentale și sociale ale sistemului italian.
„Fotbalul total“ inițiat de Johan Cruyff și Rijnus Michels și generalizat de Pep Guardiola e o producție intelectuală. O doctrină, nu o practică pompată de amintiri etnice și practică socială. Ideea lui Cruyff pleacă de la concluzia că fotbalul e un joc finit și rațional. Asta elimină orice preju decată și face loc speculației din care se naște inovația. Dacă fotbalul se joacă în 11, atunci toți cei 11 trebuie să participe la joc, fără posturi fixe și gata să facă din spațiu un adversar al adversarului. E ceva tehnic, revoluționar și raționalist în acest experiment care duce cu gîndul la bastonul de mareșal din ranița oricărui soldat napoleonian. În rest, sistemele de joc vin și pleacă fără să provoace revoluții.
Și 11-le favorit? Cu tot cu rezerve, desigur…
11-le ideal, ca și cel mai frumos gol sau cel mai mare jucător sînt încercări care cred că pot asambla poemul perfect adunînd cîte un vers din cei mai mari (11) poeți. Prefer lucrul cu materialul clientului. Așadar, 11-le ideal e Ungaria ediția 1953, Real Madrid 1965, Brazilia 1970. Ajax 1971, Olanda 1974, U. Craiova 1983, Barcelona 2005. În fotbal, perfecțiunea umblă în grup.
Fotbaliști & eroi. Nu aveam cum să evităm asta, știm amândoi. Sunt fotbaliștii, cu adevărat, ultimii eroi?
Ultimii eroi sînt cei ce cred în ultimii eroi. Mulțimea din tribună și chiar noroadele fixate pe sofa în fața ecranului. Ei cred. Fotbaliștii apar doar spre a confirma credința și, de asta, au un destin trist: scapără 10-15 ani și sunt uitați, de îndată ce alt mare jucător începe să împingă din spate. Fotbalul nu e un monoteism. E ceva imposibil: o religie democratică.
Traian, totuși, și în alte cuvinte: care e înțelepciunea fotbalului? Unde e de căutat, unde e de găsit?
Fiind un joc deplin, fotbalul s-a născut înțelept și nu e, azi, mai deștept decît ieri. Complicațiile intelectuale și aura digitală care îl însoțesc tot mai insistent nu adaugă nimic. Inițiați ca Ferguson, Wenger sau Guardiola nu au avut nevoie de apariția bazelor și batozelor de date pentru a interpreta strălucit sensul jocului de fotbal. Excepția aparentă a fost Valeri Lobanovski: matematician și înalt maniac al geometriei pure pe teren. Cu Lobanovski, Dinamo Kiev a fost în anii ’70 o putere computațio nală devastatoare (Bayern – Dinamo 0-3). Dar Lobanovski era, de fapt, un poet cu structură algebrică și practica un idealism numeric rarefiat.
Da, marii maeștri știu mai mult și văd mai bine, dar nu altfel decît spectatorul de rînd. Esența secretă a fotbalului nu e niciodată străină de bun simț. Așa cum proza și poezia mare au o simplitate comună, mereu vecină cu discursul elementar. Înțelepciunea, e, deci, de găsit în natura jocului, în acea necesitate care a cerut apariția fotbalului, acum un secol și jumătate. Un joc întîmplător moare repede, un joc constituit istoric e o formă de viață care cuprinde mereu același lucru: nevoia de reprezentare a existenței prin mijloacele unei înscenări simbolice, aparent gratuite, reglementată strict, dar clătinată de nereguli imprevizibile. De altfel, merită făcut ceva pentru luminarea deștepților care declară superior că e absurd să dai atîta importanță unor tipi care aleargă pe iarbă și dau cu piciorul într-o minge. Absurd, nu? Așa e. Dar la fel de absurd e că oamenii, inclusiv deștepții care ironizează fotbalul, se duc la magazin, unde scot din buzunar și predau niște bucăți de hîrtie numerotate și colorate, obținînd, în schimbul lor, mîncare sau haine sau orice altceva le trebuie. Absurd, nu?
Nu există fotbal deștept sau prost. Există nevoia de expresie prin joc și fascinația aparent inexplicabilă pentru „ludic“ descrisă de Huizinga. Cine se lasă dus afectiv sau profesional de această nevoie, are acces la înțelepciunea fotbalului. De pildă: Inter-Bodo Glimt 1-3 în Liga Campionilor nu e o surpriză. E rezultatul dictat, inclusiv lui Chivu, de înțelepciunea fotbalului care a pus în scenă ascensiunea unei echipe de outsideri norve gieni, împinși de șansa celui ce vine de jos și nu are chef de reverențe în fața clasicilor.
Ca să deconstruim puțin: e idealism, e realism, e pragmatism, e deconstructivism, e modernism, e postmodernism ș.a.m.d.?
Dar literatura ce e? Știm doar că operele arondate unei ideologii literare sînt slabe. Și fotba lul poate fi de toate, fără să fie, pînă la capăt, vreuna din aceste doctrine. Fotbalul nu ia la bord teorii decît pentru a le lepăda după consum. Cînd City bate un adversar doar din sistem, se cheamă că am văzut un meci mediocru. Cînd City trebuie să lase baltă teoria și se luptă „la bustul gol“, pentru că altceva nu mai e de făcut, atunci se joacă fotbal primar, curat și final. În asemenea momente, cînd e redus la non-teorie și amplificat pînă la drama extremă, fotbalul e natural și liber. Aceste ieșiri din cadrul academic sînt mult mai frecvente decît se crede. Ele marchează ridicolul final al teoriei și introduc în teren forțe primare: voința, experiența, credința, excepția. Recent, Jonathan Wilson, un mare gazetar britanic de fotbal, se întreba dacă istoria fotbalului e hotărîtă de „personalitățile excepționale“ și tindea să dea dreptate ideilor lui Thomas Carlyle care vedea în istorie cîmpul de joc al personalității. Ar mai fi de pus între marii decidenți: norocul, accidentul, tradiția și, pînă la un punct, banii.
Fotbalul, în interiorul „narațiunii“ despre sophia lui, e mai ales: a ataca sau a te apăra? Ofensivă sau defensivă?
Indiscutabil, a ataca. Te poți apăra numai în măsura în care o faci spre a pregăti un atac. Se spune că fotbalul pierde constant din spectacol prin import de realism defensiv și că asta sărăcește paradisul. Discuția e reluată mereu și, aproape de fiecare dată, exemplul ales e „criza fotbalului brazilian“. Această faimoasă criză care ar trebui să anunțe că „joga bonito“ (jocul frumos) a murit e o născocire alimentată de meciuri proaste sau cluburi la ananghie. Fotbalul brazilian e, în conti nuare, așa cum a fost. La fel, fotbalul european. Un joc care nu există fără atac. À propos, Neymar și Hulk s-au întors acasă și joacă excelent tocmai pentru că fotbalul brazilian a păstrat spațiu pentru atac și atacanți.
Auzi, am o problemă, o dilemă: Messi sau Mesia?
Messi e fotbalistul perfect și asta îl scoate din cursă. Lipsit de tragic și destin, Messi nu poate cocheta cu Mesia. Locul e ocupat de Diego Maradona, o apariție tulburătoare, menită sacrificiului. Există la Buenos Aires și la Napoli un cult religios, o „Iglesia Maradoniana“ care venerează D10S, tetragrama care trimite la DIOS și îl semnifică pe Maradona. E numai în parte o blasfemie. Maradona a fost un caz inexplicabil și incurabil de vizionarism și auto-anihilare. În calitate de pămîntean interesat, trebuie să spun că tocmai a fost publicată de Editura Vremea cartea aceasta de fotbal (Fotbalozofia). În 30 de ani, editura nu publicase nicio carte pe tema fotbalului, dar a făcut-o după ce am discutat amical, cu editorii, printre altele chestiuni ca venerația globală pentru Maradona și cultul local al Rapi dului. Asta înseamnă deschidere și exact asta se găsește prea puțin la edituri. Vremea e primul caz cunoscut mie în care o editură acceptă o temă complet străină ei și admite idei politice pe care nu le împărtășește (așa cum se va vedea într-o altă carte, de același încăpățînat autor și cu același generos editor).
Și încă una: fotbalul e viață sau vis?
Întrucît viața e vis trăit, fotbalul face legă tura și elimină fricțiunile. Nevoia de unificare a vieții și a visului există dintotdeauna, iar fotbalul e soluția aleasă de era modernă – ca epocă de mase și cultură populară. Între atîtea vise colective contemporane care promit „eliberarea“, fotbalul e cel mai onest. Pe stadion sau la colțul străzii, fotbalul nu face promisiuni goale și, din acest motiv, nu pierde niciodată alegeri.
Când e vis? Când e viață?
Cînd se joacă bine, cu stadionul plin sau între blocuri, fără spectatori, cu o turmă de copii din care vor răsări atît viitorul Messi, cît și admiratorii lui pasionali, dar deocamdată e 0-0 și un puști a driblat portarul, dar alt puști a scos de pe linia porții și amîndoi au fost, în acest timp, pe Wembley, duși acolo cum numai anumiți in termediari descriși de Bulgakov se pricep să o facă.
Ciudatele daruri ale fotbalului au înseninat multe vieți. Dimitri Șostakovici chema la cină Dinamo Moscova și nu se despărțea de carnețelul cu date pe care îl folosea, cînd era consultat de presa sovietică în căutare de detalii de palmares istoric. Șostakovici era mereu la dispoziție. Stalin și stalinismul dispăreau ori de cîte ori se deschidea carnețelul.
