Când privirea revine neliniștită asupra celor pe care le numește din obișnuință „lucruri firești“, ea poate reflecta asupra unui termen aparent anterior până și faptului de a fi. Chiar dacă prezența pare un atribut al faptului de a fi, la un examen simplu al minții noastre ne putem da cu ușurință seama că fiecare dintre noi gândește mai întâi prezența, iar apoi faptul de a fi. Mai mult, dacă ne prezentăm în fața unui auditoriu despre orice ar urma să le vorbim, se cade să apreciem inițial simpla lor prezență, ca pe o condiție a existenței întâlnirii noastre. Ce înseamnă faptul că ei sunt prezenți? De ce această prezență este intim legată de dorința mea de a-i face atenți? De ce prezența noastră îi garantează oricărui moment natura festivă? Adică de ce credem că prezența, și nu existența, poate celebra ceva? De exemplu, deschiderea unui an academic: ea are loc cu adevărat, noi într-adevăr deschidem anul academic printr-o prezență și un discurs, și fără reunirea noastră el ar putea rămâne închis, cel puțin pentru noi și într-un sens oarecum personal? Dacă suntem atenți la toate ritualurile școlare ale unui an academic, sau al fiecărei ore de curs , ele încep prin a striga „prezența“, care decide în felul ei tot ceea ce urmează. Dacă ea decide, înseamnă că asumă, într-un fel, tot ceea ce sunt cei prezenți, nu-i așa, „în carne și oase“. Dar, ascultându-l atent, vedem că termenul acesta nu spune absolut nimic despre cei prezenți, ci se asociază foarte sfios mai degrabă cu simplitatea, căci folosim natural și oarecum tautologic expresia „simpla prezență“, ca și cum ea ar putea fi și altfel decât simplă. Dar nu poate. Cel puțin acest fapt, care arată prezența, spune într-un fel totul și în alt fel nimic despre noi, ar trebui să ne arate că ne aflăm în fața unui termen al vocabularului nostru, pe cât de intens plasat în sfera „de la sine înțelesului“, tot pe atât de problematic și de încărcat de conotație subînțeleasă. El cade astfel foarte firesc în sarcina filosofiei și este, așa cum o știu cei deja antrenați în exercițiul ei, una dintre ideile care a umplut multe dintre cărțile filosofilor. E și firesc să fie așa: prezența intră în vocabularul nostru, în gândirea noastră, în purtările noastre, întotdeauna pe ascuns, drept ceva care nu merită discutat, pare mereu subînțeles, dar care, odată chestionat, te pune brusc în fața unui urcuș abrupt și a unui grohotiș arid la capătul căruia te poate aștepta, eventual, golul alpin al reflecției filosofice.
În vocabularul școlar, avem un cuvânt de neprețuit care ne arată sub ce mod special ne aparține prezența: catalogul. În cântul al II-lea al Iliadei, un celebru catalog al corăbiilor gata de plecare premerge expediția. Întreaga epopee este condiționată de prezența și recitarea lor. Am moștenit în tradiția școlară acest minunat cuvânt homeric care face trecerea subtilă de la simpla prezență la acțiunea celor prezenți. Mai mult, spunem că „strigăm“ catalogul, și nu că îl „șoptim“, unde verbul a striga nu desemnează neapărat un țipăt, ci mai degrabă întărirea adevărului unei prezențe evidente și publice. Homer face catalogul corăbiilor ca să descrie frumusețea și puterea lor, strălucirea armelor și faima celor care le poartă, și toate acestea îndreptate pentru a arăta cum cucerirea Troiei va fi, într-adevăr, posibilă, deoarece toate cele enumerate sunt desfășurări ale prezenței corăbiilor în portul de plecare.
Catalogul de prezență pe care mi l-am imaginat este o investigație asupra sensurilor în care folosim în limba noastră termenul de prezență. Oricât de simplă pare a fi ideea, folosirea termenului ei în română este cumplit de lipsită de inocență. Primul indiciu este legătura permanentă dintre prezență și un eveniment, pe care ne-o arată prefixul latin prae– (iar filologia ne amintește discret că termenii praesens și absens sunt forme de participiu ale unor compuși ai verbului a fi, fără ca participiul fără prefix al acestui verb să mai funcționeze ca atare în latină): prezent ești mereu față de un eveniment. Este foarte normal, atunci, ca prezența aceasta, în raport cu evenimentul corelat, să poată fi graduală. Vorbim despre prezența cuiva în sens deplin pentru eveniment: de exemplu, când îmi citesc discursul pentru debutul anului academic, eu sunt prezent total și implicat în fața dumneavoastră. Coborând o treaptă a prezenței, cineva este prezent dacă asistă, adică este „de față“. O expresie interesantă, pentru că angajează chipul, ca indiciu al prezenței: suntem prezenți cu fața noastră, pentru că privim la eveniment, așa cum scaunele unui auditoriu predispun și orientează, și mai ales nu sunt așezate cu spatele la scenă. Coborând încă o treaptă, spunem că un eveniment are loc „în prezența“ noastră, unde prepoziția „în“ iese complet din sensurile ei obișnuite în română. Adică asistăm la un eveniment care oricum are loc și fără noi, dar căruia îi dăm o semnificație potrivit cu ceea ce suntem noi independent de el: dacă sunt o piatră în prezența căreia un copac crește, prezența mea este complet indiferentă. Dacă sunt un ambasador în prezența căruia se dezvelește o statuie, prezența mea exprimă o valoare, pe care statul care m-a trimis o conferă evenimentului. Dacă mai coborâm încă o treaptă a prezenței, găsim expresia „a fi (sau: a se deplasa, ca polițiștii) la fața locului“, în care evenimentul se desfășoară complet fără cel prezent, și în care puterea de metaforizare a limbii române mută „fața“ de la cel care e „de față“ asupra locului, ca și cum locul ar putea avea o față de unde evenimentul se vede, pentru a arăta cât de indiferent se petrece el pentru cel prezent.
Dar un prim fapt comun al acestor trei trepte ale prezenței este nuditatea, adică nedeterminarea celui prezent: despre el nu ni se spune nimic, e doar un „act de prezență“. Și totuși, alte expresii ale limbii ne arată implicarea lui. Prezența implică un anumit control al lumii de către cel prezent: echilibrul, mișcarea, raportul cu celălalt sunt toate presupuse de prezență ca un control al lumii: dovada cea mai clară că așa stau lucrurile este șofatul: suprimarea prezenței controlatoare la care mă refer înseamnă „a pierde controlul volanului“. Apoi, negarea de către societate a minimei puteri de control pe care o reclamă prezența mea de individ este ofensatoare pentru cel prezent și ține de un regim opresiv: unii ne mai amintim, și sper ca studenții și copiii noștri să nu mai aibă această ocazie, de formularul gălbejit cu care erai chemat în armată care începea cu „Vă veți prezenta etc.“ și în care era indicată și lista obiectelor intime pe care trebuia să le conțină valiza de lemn însoțitoare, arătând că nici măcar simpla prezență sub arme nu le poate elimina. Natura categorică a verbului desființează aici adresantul, îl minimalizează la simpla lui prezență căreia îi neagă orice putere de control; dimpotrivă, faptul de a invita pe cineva să fie prezent la un eveniment arată libertatea pe care o oferim invitatului de a asocia prezența sa cu propria persoană și determinațiile ei.
Un mod in teresant al prezenței este cazul singurătății: când ești singur în fața evenimentului, nu ai niciun temei pentru a-i fixa sensul, ci poți spune despre el, în fond, orice. Abia când îl evoci îi dai lui, sau ție ca prezent, o valoare: et in Arcadia ego. Abia asentimentul celuilalt, căruia îi spui la ce ai fost de față, sau prezența mai multora la un eveniment, produce comunitatea de sens a prezenței: fără cei care mă ascultă, nici discursul meu nu ar avea vreun sens, căci dacă aș intra înre-o sală goală și aș rosti discursul debutului unui an academic, nu ar fi deloc credibil că acel an academic într-adevăr începe. De fapt, vorbitorul și ascultării lor îl încep, într-un aici și acum datorită unei prezențe care celebrează. Comunitatea începe cu faptul că facem cunoștință, adică ne prezentăm unii altora. Lumea ne este comună pentru că suntem prezenți în ea, iar aceasta dă, de fapt, sensul unei memorabile expresii a lui Heraclit: „Această lume, aceeași pentru toți …“ Ea este aceeași pentru toți întrucât îi certificăm prin comunitatea prezenței noastre sensul, iar despre cel absent spunem uneori că e „în lumea lui“, subînțelegând că aceea nu ar fi chiar o „lume“ pe deplin. Aceasta înseamnă, mai întâi, că ni se pare firesc să așteptăm și de la alții prezența pe care noi o oferim unui eveniment. De pildă, când simțim că celălalt nu e așa de prezent cum am dori noi să fie, îi dăm un ghiont. Sau, când credem că e prea prezent prin rumoare, gălăgie, foșnet, circ îl oprim printr-un silențium, cum făcea odinioară un vechi pedagog de școală nouă. Desigur, vrem mereu să fim cât mai prezenți, și asta de când este omul om. Teologiile ne vorbesc despre omul care e prezent într-un singur loc, despre îngeri care sunt prezenți în mai multe și despre zeii care sunt omniprezenți. Dar toate gadget-urile lumii contemporane ne aruncă într-o nouă mare problemă, cât timp pretind că ne ajută să fim și noi prezenți în mai multe locuri, precum îngerii și zeii: dorind să imităm omniprezența celui care nu are nevoie pentru aceasta de nici un instrument, ne livrăm pe noi înșine, potrivit unui vechi raționament platonician, unei nesfârșite invenții a instrumentelor. Faptul că numim intens materia pentru a semnifica prezența (‚în carne și oase“) ne arată că teams, zoom și skipe ne obligă măcar să reflectăm la autenticitatea și problematica prezenței.
Și chiar acest pathos al unei prezențe cât mai mari își arată ambivalența. Desigur, pe de o parte, e bine să vrem să fim ca actul pur al lui Aristotel, omniprezent. Prezența în spațiul public ne poate face societatea mai bună, de la prezența la urne la angajările în dialogul public și la faptul de a nu lăsa niciodată răul nenumit. Suntem prezenți când manifestăm solicitudine, când oferim ceva (este un deliciu filologic pentru mine să observ cum în limba engleză present are și sensul unui cadou, probabil ca o abreviere a expresiei to present a gift). Dar, pe de altă parte, o prezență continuă poate fi patologică: putem surprinde ușor figura celui etern preocupat să fie prezent la toate evenimentele, cu accent pe cocktail, mereu văzut, niciodată în retragere reflexivă, aflat mereu într-o isterică prezență, care uită de preceptul stoic „trăiește ascuns“. De ce să trăim ascunși, dacă idealul lumii noastre este o cât mai plenară prezență? Răspunsul meu este: fiindcă altfel nu putem fi atenți nici măcar la propria prezență. Deci, cheia profundă a răspunsului stă în conceptul atenției, care reclamă și prezență, și absență. După strigarea catalogului, începutul unei lecții stă în invocarea atenției studenților. Atenția este un apel la prezență și ele se asociază reciproc. Dar tocmai minunata categorie filosofică a atenției ne arată cum continuitatea prezenței este de nedorit și imposibilă pentru om. Atenția este urmată de abstragere, dacă vrem să înțelegem la ce am fost atenți.
Prezența continuă este de nedorit, pentru că suprimarea posibilității retragerii din prezență a cuiva este semnul oricărei tiranii, care dorește să supravegheze, și o poate face doar cu ochiul ațintit asupra celor prezenți. Prezența totală a cuiva este implicit uitare de sine și entuziasm total, deci vulnerabilitate. Atenția maximă înseamnă a căsca ochii; dar numim adesea uitarea de sine necritică faptul de „a rămâne cu gura căscată“, așa cum ne spune Augustin că s-ar fi uitat îngerii spre Dumnezeu pe când acesta crea lumea. Dar pentru om, această uitare de sine completă suspendă conștiința, reflecția, îndoiala. Este imposibilă, pentru că povestea conștiinței trece neapărat prin momentul absenței, iar prezența umană firească este pulsatilă, ritmică, discontinuă, având nevoie de distracție, de răgaz, de excursie, de vacanță, care pot fi categorii noi ale filosofiei, dar care ne amintesc de altele clasice, precum otium și negotium. Eu însumi cobor și urc vocea când citesc acest text, pentru ca nu cumva vreunul dintre dumneavoastră să adoarmă, confirmând astfel faptul că prezența e un ritm mai degrabă decât o stare. La rândul ei, „prezența de spirit“ semnifică o vehiculare intensă între absență și prezență, căci pe ea o dețin cei care cunosc arta subtilă a alternării prezenței și absenței.
E foarte mare ispita de a urca de la aceste mărunte observații despre prezență la problematica ei filosofică, la istoria ei, la formulele ei teologice. Ca să îmi deschid doar gustul spre această minunată temă și să mă sprijin o clipă pe autorități, îmi amintesc doar faptul că un gânditor precum Plotin pune la baza ierarhiei sale prezența, unde inferiorul există doar întrucât superiorul este prezent în el. Sau Augustin, pentru care celebra parousie a Fiului corespunde în sufletul omenesc exclusiv cu prezența sa și nimic mai mult doar pentru a da libertate conștiinței și a-i asigura sănătoasa incompletitudine a prezenței în lume. Sau Martin Heidegger, pentru care prezența este atât de definitorie pentru om încât îl numește ființa-de aici (Dasein) pentru a-i putea conferi caracterul mundan. Filosofia însăși califică conceptul prezenței drept un obiect propriu: ea variază după toate facultățile sufletului (putem fi prezenți pipăind, mirosind, poate chiar imaginând, în orice caz gândind) și după toate categoriile (mai puțin cea a substanței, căci ar fi o tautologie).
Dar mă opresc aici cu această evocare, pentru a încheia cu o singură observație. Între ideea prezenței mele și timpul verbal al prezentului este o diferență radicală. De aceea folosesc mereu un timp trecut ca să spun că „m-am îndrăgostit”, pentru a sublinia că gradul prezenței mele în acel act este suficient de mare ca să fie ușor jenant să pretind că îi pot fi simultan și martorul care o relatează. Prezența la prezent este exprimată în totalitate, poate, doar de pretenția acelor limbi care pot exprima și un prezent continuu. Această „deschidere“ a timpului, și mai cu seamă a viitorului, pe care o provoacă prezența este aceea care mă interesează în mod special. Iată că prezența dă sens, urnește realitatea spre un scop, dar mai ales reprezintă răspunsul la un apel: căci spunem „prezent“ când ni se strigă numele. Dar cine îl strigă? În cazul nostru, firește, profesorul care citește catalogul. Dar, tot în cazul nostru, ne poate chema pe nume chemarea însăși, fie că este a unui timp, fie că este a mea ca persoană: vreau să spun că putem fi apelați de sarcina timpului nostru, sau doar de propria noastră vocație, cărora le răspundem „prezent“ numai într-un prezent continuu, adică unul dovedit de succesivele noastre absențe reflexive, singurele din care ne putem arăta din când în când celuilalt chipul prezent.