Ioana Bot este fără îndoială unul dintre cei mai avizați eminescologi, prima sa carte, Eminescu și lirica românească de azi, apărută imediat după Revoluție, în 1990, marchează acest interes, punctat ulterior de numeroase conferințe, studii, antologii tematice plus un volum dedicat integral operei eminesciene, Eminescu explicat fratelui meu (2012). Studiile Ioanei Bot din Convorbind cu idealuri. 6 studii despre romantismul românesc (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2025) acreditează continuitatea unei preocupări și inserarea autoarei într-o tradiție a studiilor eminesciene în mediul universitar clujean pe filiera D. Popovici și Ioana Em. Petrescu, cărora le și consacră mai multe studii, și chiar mai mult decât atât, o școală de eminescologie clujeană pe care o ilustrează exemplar. În acest sens, ultimul studiu al volumului de față, „Filiații exegetice, dialoguri suspendate: Rosa Del Conte și eminescologia clujeană“, având în centrul său pe reputata eminescoloagă italiană, devoalează această revendicare pe o filieră care are ecouri internaționale, fie ele și polemice. Volumul este compus din șase studii: „Poetica imaginilor în romantismul românesc sau despre «stelele duble»“, „De ce visează poeții limbi perfecte?“, „Andrei Mureșanu – un proiect dramatic eșuat?“, „«Să se coboare Nordul…» Glose la o figură poetică discretă a imaginarului eminescian“, „Forme, dispozitive, imagini – jocurile prozatorului Eminescu“ la care se adaugă cel menționat mai sus, studii care pun în comun „recitirea“ – în sensul dat de Matei Călinescu –, operei eminesciene, și mai ales a arhivei, a ceea ce Ioana Bot numește atelierul de creație al poetului, pe care ni-l oferă ediția critică inițiată de Perpessicius. Știm deja că descoperirea arhivei a dezvăluit un alt Eminescu, plutonic, cum avea să-l numească Ion Negoițescu în studiul său, Poezia lui Eminescu, din 1968. Trebuie spus că recitirea practicată de Ioana Bot se învârte cu precădere în jurul atelierului de creație prin care autoarea nu înțelege pur și simplu un corpus, ci o dinamică a operei eminesciene, sau cu o metaforă biologică, metabolismul ei.
Fiecare studiu merită un comentariu detaliat, dar din lipsă de spațiu îl voi privilegia pe primul și pe al cincilea. „Poetica imaginilor în romantismul românesc sau despre «stelele duble»“ este un studiu consacrat particularității romantismului românesc, iar Ioana Bot îi precizează trei trăsături, întârzierea față de cel european, un raport tensional între nevoia de a se subordona unor tipare estetice prestigioase ale culturii europene și afirmarea unei originalități, adică a unei identități (această tensiune încearcă să o rezolve E. Lovinescu în Istoria civilizației române moderne) care se învârte în jurul termenului de „național“ și existența, la un moment dat coexistența a două vârste ale curentului literar promovat de două generații, iar aici Ioana Bot face trecerea de la tipologia propusă de Ion Negoițescu pentru opera eminesciană la cronologia (plus tipologia) propusă de Virgil Nemoianu (romantism Biedermeier și romantism înalt – high romanticism) cu accentul pe cronologie. Cele două romantisme care interferează, „unul eroic, revoluționar, angajat, constructiv“, al doilea „critic, ironic, subversiv și autodistructiv în inovațiile sale“ sunt rediscutate și din perspectiva angajamentului lor „ideologic“. Primul, informat de reflexivitatea „clasică“ a unui preromantism teoretizat de Paul Cornea, contribuie din plin la fixarea ideii de literatură națională, a mitului „poetului național“ și a dezideratelor politice pe care le sintetizează poemul lui Andrei Mureșanu, „Un răsunet“, devenit imnul național cu titlul Deșteaptă-te române, și este excelent ilustrat de fazele dezangajării, desprinderii de gesturile care consacră în evoluția proiectului unei drame istorice în studiul „Andrei Mureșanu – un proiect dramatic eșuat?“ Cel de-al doilea se desface de imaginea publică coborând într-un imaginar titanic, cosmologic, articulând o „privire vizionară“, unde „ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă“ și aș putea spune că Ioana Bot urmărește trecerea de la primul la cel de-al doilea romantism ca pe una de la imagine la imaginar, trecere emblematică în cadrul operei eminesciene. Ioana Bot demonstrează convingător cum prima generație romantică dispune de o versiune „sărăcită“ de romantism: termenul se cuvine a fi citit în sensul pe care-l propune Adrian Tudurachi în Fabrica de geniu. Nașterea unei mitologii a productivității literare în cultura română 1825-1875 ca o mobilizare a tuturor resurselor disponibile inclusiv din zone extraliterare întru edificarea unei literaturi naționale și implicit a unui profil identitar. Eminescu – iată una dintre tezele principale ale Ioanei Bot -, operează la nivelul și prin intermediul imaginarului o „subversiune“ a formelor expresiei, deconstruind modelul romantic consacrat de generația anterioară.
În ceea ce privește studiul „Forme, dispozitive, imagini – jocurile prozatorului Eminescu“, Ioana Bot avansează aici mai multe ipoteze îndrăznețe, reformuând o serie de idei cuprinse și în alte studii: prima este că atelierul scriitorului reprezintă mai mult decât un depozit de fragmente, de incipituri, de bruioane, de texte în lucru, variante/versiuni, încercări abandonate etc., cât șantierul ca expresie consacrată a unei mișcări a ideilor literare, astfel că exegetul ne invită să privim toate aceste texte nu în cele ce ele au neterminat, ci în ansamblul ideilor literare deduse atât din opera finalizată prin bricolarea și refuncționalizarea lor estetică, cât și din fragmentele înseși. A doua ipoteză vizează o eroare de lectură care a creat o genealogie exegetică pe filiera G.Călinescu – Eugen Simion – Nicolae Manolescu care au tratat acest uriaș fragmentarium pornind de la un criteriu tematic (Manolescu iese cel mai șifonat din această eroare de perspectivă, cu atât mai mult cu cât în Istoria critică a literaturii române tinde să elimine programatic minorul/secundarul și nefinisatul/neterminatul). O altă eroare de lectură, pe filiera de mai sus, ar fi aceea care așează proza eminesciană într-o ordine a secundarului în raport cu poezia, pornind de la postularea faptului că Eminescu este înainte de toate poet, rol predefinit, restul rolurilor fiind auxiliare sau ipostaze eșuate. Ori, Ioana Bot conferă prozei aceeași importanță ca poeziei și ia în serios dorința de acreditare a lui Eminescu drept romancier, în ciuda neîmplinirii acestui deziderat. A patra teză este una dintre cele mai curajoase: Eminescu a fost considerat „ultimul mare romantic“, dar „romantic“, cum se și autodefinește, Ioana Bot duce teza mai departe și ne propune un Eminescu modern avant la lettre, mai precis un postromantic/decadent ( am rezerve serioase cu privire la etichetarea sa ca „decadent“, el nu face trecerea pe care-o preconiza Mario Praz în Agonia romantică spre un eros „cel mai bine ilustrat de Sade“, nici spre artificialitatea socotită de A.E.Carter definitorie în schimbarea de paradigmă etc.) cu un pas în modernitatea literară și cu unul în tardoromantismul european. De aici ezitările, tatonările, mutațiile, refuncționalizările unor pasaje dramatice sau romanești, clivajele, recuperabile din multitudinea de fragmente din laboratorul său de creație. Mi se pare o teză similară în intenție, mutatis mutandis, cu cea a lui Liviu Papadima din Caragiale, firește, unde încearcă să-l „împingă“ pe I.L. Caragiale în modernitate desolidarizându-l de clasicismul căruia îi este debitor.
Eugen Simion este socotit un reper pentru studiul său Proza lui Eminescu, studiu care oferă o imagine de sinteză critică, cel care fixează pe urmele lui Călinescu proza sub semnul lirismului și esteticii romantice. Lectura lui Eugen Simion situează proza ca auxiliar al poeziei, menită să structureze încă o dată romantismul indeniabil al poetului. Ioana Bot ne propune o lectură a prozei care precizează momentul unei destructurări și despățiri a romantismului punând în circulație un termen care nu e nicidecum nou, dar care e recontextualizat aici, termenul de experiment. Eminescu ar experimenta în proza sa (și nu numai) o transcendere a formulei romantice în sensul antimodernității pe care ne-o propune Antoine Compagnon, nu un avangardism, ci o mutație în interiorul formulei cadru ca reflecție asupra limitelor limbajului poetic. Fenomenul este similar cu cel al poeziei simboliste bacoviene care se modernizează în a doua parte a ei, începând cu volumul Cu voi, tot printr-o destructurare a limbajului poetic. Teza Ioanei Bot este că modernizarea poeziei romantice de către Eminescu se face nu tematic – etichetarea tematică nu dispare –, ci printr-o „revoluție“ a limbajului și a formelor literare. Formula acestei transformări constă în aceea că „experimentele literare eminesciene își conțin propria subversiune“. Fenomenul pe care îl descrie, îl analizează cu acribie Ioana Bot ține de cultu rile/literaturile care se coc târziu, – am numit aceasta într-o carte „cultură a faliei“ –, care ard etapele într-un ritm vertiginos, și care dobândesc o conștiință a formelor nu printr-un îndelungat exercițiu formal – cum este cazul clasicismului în Franța –, ci printr-o preluare programatică a modelelor artistice ale timpului ca expresie a unui sincronism teoretizat de altfel de E. Lovinescu. Confuzia fundamentală pe care o denunță Ioana Bot ar fi între „caracterele tematice ale genului epic“ și „dimensiunile formale ale prozei“, „impuritatea formală definitorie“ cu toate ambiguitățile ei fiind luată drept latență a lirismului și nu considerată în sine. O a doua eroare ține de o confuzie mai profundă, cea între proză și epică, pe care exegeza le suprapune, fapt care stă la antipodul proteismului generic al romanului, grila prin care Ioana Bot ne invită să citim proza eminesciană. Tudor Vianu ar fi acordat autonomia necesară înțelegerii prozei eminesciene, separată de backgroundul poetic: „Proza lui Eminescu merită însă a fi citită pentru ea însăși“. Ioana Bot e mai radicală: „Pledez, așadar, pentru recitirea prozei eminesciene ca un corpus de scrieri experimentale“, spre exemplu „experimentul depersonalizării subiectului (Melancolie), experimentul formal al scenariului tragic (Odă în metru antic)“ etc. O altă propunere avansată de Ioana Bot ține de „înțelegerea eterogenității formale a prozei eminesciene nu ca un semn al unei incapacități a autorului de a-și stăpâni propriul discurs, ci, anume, ca un semn al căutării sale în zone de margine ale formelor discursive consacrate.“ Trecerea de la un gen la altul, de la genul dramatic la cel liric, în dramatizarea polemică a unor secvențe lirice (vezi Scrisorile) sau dimpotrivă prin liricizarea dramaticului, de la proza jurnalismului în „gamă minoră“ la proiectele unei nuvele sau ale unui roman, ar constitui tot atâtea exemple de „ecologie literară“, „ce recuperează și transplantează formele izbutite expresiv ale unei idei, metaforele de impact ale unei teze, într-un nou mediu literar.“ Pe scurt, Eminescu inovează prin limbaj și nu tematic, coerența trebuie căutată în mutațiile discursive, cu alte cuvinte, exegeza eminesciană focalizată tematic pe intrigă sau fabulă narativă, vehiculând dihotomii ireductibile, temă-formă, subiect – discurs, a ratat conțintul unei geneze discursive. Ioana Bot revendică o altă filieră exegetică căreia îi așează ca personaj fondator pe Ioana Em. Petrescu care decelează un strat metaficțional al prozei și poeziei eminesciene acolo unde Eminescu „experimentează“. În treacăt fie spus, operând cu paradigme într-o viziune monumentalistă a operei, există o confuzie majoră a Ioanei Em. Petrescu cu privire la modernism/postmodernism ilustrată deopotrivă de titlul și conținutul volumului său Ion Barbu și poetica postmodernismului, care se prelungește în opera altui critic și teoretician literar, Marin Mincu. O analiză a ipostazei eminesciene de romancier intersectează construcțiile unei „posturi literare“ în termenii lui Jerôme Meizoz, o contextualizare cu romanul românesc al epocii și evidențiază printr-un studiu de caz asupra romanului neterminat Geniu pustiu, ceea ce propune inovator Eminescu.
În mod evident, aceste studii concentrate, concatenate redeschid într-un mod original și productiv perspectiva asupra operei eminesciene reconectată la atelierul de creație existent în manuscrise. Cred că ar fi fost mai avantajoasă o extindere, o amplificare a acestor teorii într-o carte care să ofere o viziune integrată, cu mai multe exemple, un proiect mai amplu pe care îl merită intuițiile punctuale, ipotezele provocatoare și vivacitatea raționamentului unui eminescolog de excepție.