Profesorul Romul Munteanu (1926-2011) este autorul câtorva lucrări de referință, a căror repunere în circulație poate fi extrem de utilă pentru noile generații de cititori. Din rândul acestora, putem semnala: Farsa tragică (1970, ed. a II-a, 1986), Metamorfozele criticii europene moderne (1975, ed. a II-a, 1988) și Noul roman francez (1973). Cu un titlu ușor modificat, Preludii la o poetică a antiromanului. Noul roman francez, lucrarea din urmă a fost retipărită în 1995. După cum mărturisește autorul însuși, cartea are menirea „să scoată în evidență viziunea istoristă și comparatistă asupra dezvoltării prozei“. Una dintre atuurile esențiale ale studiului rezidă în calitatea informației. Făcând trimiteri la o serie de lucrări teoretice de referință, criticul relevă mai întâi caracterul proteic al romanului și caută să ofere o posibilă definiție pentru această formă literară supusă unor metamorfoze continue. De altfel, deși subiectul care acaparează interesul exegetului este „noul roman“ francez, Romul Munteanu își începe investigația făcând o competentă incursiune în istoria genului, evidențiind astfel modificările pe care le-a cunoscut de-a lungul timpului însăși noțiunea de roman. Criticul nu uită să precizeze dificultățile pe care le întâmpină orice exeget ce se hazardează să ofere o posibilă definiție pentru această formă literară deschisă și azi, care se deosebește de celelalte forme literare închise, imobile, structurate în funcție de niște canoane precise, rigide: „Caracterul proteiform al acestui gen literar atât de elastic, care nu s-a dezvoltat în funcție de anumite canoane prestabilite, a făcut ca orice tentativă de a-l defini să nu poată pune în lumină decât unele trăsături extrem de generale“.
Pornind de la semnificația inițială a conceptului, Romul Munteanu reconstituie istoria genului, vitalitatea lui fiind văzută într-o continuă și neobișnuită capacitate de metamorfoză. Exegetul se ocupă apoi pe larg de mutațiile care au avut loc de-a lungul timpului în poetica romanului, insistând în mod special pe forța de șoc a creațiilor aparținând secolului XX. Pagini documentate investighează apoi arta romanului, devenirea istorică a comentariilor referențiale și a discursului narativ. Se fac permanent trimiteri la nume de prestigiu din sfera științei literaturii, precum Tzvetan Todorov, Roland Barthes, G. Genette, Marthe Robert, Michel Raimond, Jean Ricardou etc., dar nu este ignorată nici lucrarea considerată deja clasică a lui Albert Thibaudet, Réflexions sur le roman. Fapt semnificativ, evoluția acestei forme literare proteice este cercetată în strânsă interdependență cu evoluția și cu metamorfozele continue ale unor procedee literare. Ipotezele sunt verificate prin permanente trimiteri la opere majore ale literaturii universale, exegetul mișcându-se cu familiaritate pe arii extrem de întinse ale culturii. Lectura devine astfel un adevărat voiaj inițiatic, ce reconstituie aventura spirituală a unei forme literare de excepție. Cercetarea diacronică a categoriilor romanului îi permite lui Romul Munteanu să constate „o continuă deplasare a atenției prozatorilor de la suprafața realității semnificante spre zonele ei abisale, încărcate cu semnificații de altă natură“. Criticul discută și faimoasa problemă a momentelor de criză pe care le-a cunoscut romanul de-a lungul sinuoasei și zbuciumatei sale evoluții în timp. Dinamica formelor romanești este văzută ca o spirală, momentele de criză alcătuind niște orizonturi de așteptare ce pregătesc apariția noilor ipostaze ale genului. De aici și constatarea semnificativă: „opoziția romanesc-antiromanesc, realitate-ficțiune are un caracter deschis, înregistrând cu fiecare ieșire dintr-o perioadă critică o nouă opțiune pentru o altă modalitate de expresie, potențată la maximum“.
Spre deosebire de alte exegeze consacrate romanului preocupate îndeosebi de condiția naratorului și cea a personajelor, Romul Munteanu are meritul de a-și extinde investigația și asupra condiției cititorului. Criticul observă faptul că: „așa cum există o istoricitate a procedeelor literare, determinată de nevoia de atestare a adevărului ficțional, se poate vorbi într-un mod tot atât de legitim de circumstanțele istorice și psihologice ale modului de receptare a romanului“. Investigând momentele de criză ale romanescului, Romul Munteanu relevă faptul că antiromanul nu reprezintă altceva decât o modalitate de contestare a prozei tradiționale, „realizată în numele unor noi criterii de percepere a realului și totodată a unor procedee adecvate de reprezentare a acestuia“. Antiromanescul nu este un fenomen ce caracterizează doar arta narativă a secolului XX, ci este prezent în diferite perioade de înflorire a genului, fiind specific mai ales momentelor de criză: „Asediul asupra romanescului care pierde capacitatea de iluzionare a cititorului se produce la diferite intermitențe de către antiromanescul capabil să acrediteze un nou tip de ficțiune, credibilă într-un alt moment istoric, când au loc substanțiale mutații de gust și mentalități“. De altfel, conceptul de antiroman poate fi întâlnit deja la Charles Sorel, într-o operă a acestuia din 1627, intitulată Păstorul extravagant. Criticul identifică una dintre cele mai eficiente mijloace de subminare a romanescului tradițional în romanul autobiografic. E suficient să amintim, în acest sens, reacțiile romanului subiectiv la modelul narativ obiectivat impus de Balzac. Romul Munteanu vorbește despre existența unui antiromanesc psihologic modern, urmat de un antiromanesc cerebral, în care accentul cade pe idei. În mod treptat, comentariul vizând condiția romanului se transformă într-o competentă incursiune în laboratorul de creație al marilor scriitori ai secolului XX, pretext pentru a se releva faptul că, în antiromanul modern, „relația dintre cauză și efect nu mai are o justificare rațională“. Trecând în revistă metamorfozele continue ale romanului, criticul ajunge la concluzia că antiromanescul este un concept deschis, complex și mobil. El este investit cu o permanentă funcție distructivă „a unor clișee care vizează relația artă-realitate, conceptele de intrigă, personaj, timp, spațiu, ca și sistemul de comunicare“.
Ampla incursiune în aventura spirituală a acestei forme literare de excepție care este romanul are menirea de a justifica apariția „noului roman“ francez, care nu este, în esență, altceva decât o nouă aventură antiromanescă. Ca urmare, unul dintre capitolele incitante ale cărții abordează tocmai problema premiselor și ale motivațiilor acestui program literar antitradițional. Romul Munteanu observă un fenomen simptomatic, și anume acela că, în momentele de criză a literaturii moderne, scriitorii de factură experimentală își asumă în mod programatic rolul criticii de susținere, având menirea „să justifice în fața cititorilor noua aventură literară pe care o propuneau cu o anumită violență în mod public“. Ca urmare, există o anumită discrepanță între tentativele de înnoire realizate de marii scriitori și maniera în care critica literară reușește să se acomodeze la acest proces. Fenomenul se poate constata nu numai în cazul unor autori precum Marcel Proust, Virginia Woolf sau André Gide, ci este valabil și pentru reprezentanții „noului roman“ francez, care reiterează astfel, într-un context social-istoric diferit, celebra și vechea bătălie dintre antici și moderni. Noua aventură antiromanescă se caracterizează prin refuzul sistematic al modelelor epice perimate și prin nevoia de sincronizare a meditațiilor despre roman cu explozia de informații din cele mai diferite zone ale științei și culturii contemporane. Romul Munteanu observă că atât creația literară, cât și noile teorii despre roman, nu fac altceva decât să marcheze distanțarea critică față de clișeele impuse de o tradiție istovită. Jean Ricardou, unul dintre teoreticienii de marcă ai noii direcții epice, a lansat o formulă celebră care va face carieră între exegeți. Criticul francez identifică romanul tradițional cu povestirea unei aventuri, în timp ce romanul modern tinde să devină aventura unei povestiri. Alte afirmații semnificative sunt vehiculate de ceilalți adepți ai înnoirii romanului, romancierul transformându-se tot mai mult dintr-un narator într-un teoretician al literaturii. Nathalie Sarraute atrage atenția asupra faptului că, după supremația mitului pozitivist, romanul secolului XX intră în era suspiciunii, a neîncrederii, iar Michel Butor, un alt spirit teoretic, acreditează ideea că romanul se transformă într-un laborator al narațiunii. Ruptura de tradiție se petrece mai ales prin „subminarea conceptului de personaj, de intrigă unitară și caracter constituit ca o esență prestabilită“, dar noul roman își propune să inoveze toate nivelele scriiturii. Investigația lui Romul Munteanu se transformă într-o competentă și documentată incursiune în laboratorul de creație al unor autori precum Alain Robbe-Grillet, Michel Butor, Nathalie Sarraute, Jean Ricardou, Claude Simon și Robert Pinget, ideile teoretice exprimate fiind verificate prin ample trimiteri la creațiile în proză ale acelorași scriitori. Titlurile capitolelor marchează direcțiile pe care le urmează exegeza: Ipostazele naratorului și modalitățile de structurare a intrigii în noul roman, Neoromancierii și arta descripției, Noul roman și arta personajului, Timp și spațiu în noul roman, Formele discursului literar în noul roman și modalitățile de comunicare dintre personaje, Un roman nou, un cititor nou.
Într-un peisaj editorial destul de sărac în lucrări teoretice de referință, cărțile profesorului Romul Munteanu continuă să rămână importante surse bibliografice.