Ceea ce are caracteristic creația romanescă a lui Romain Gary (pseudonimul cel mai cunoscut al lui Romain Kacew), pe lângă umanismul său recunoscut, se conturează într-un univers narativ de o deosebită diversitate și într-o permanentă aspirație de a cuprinde viața și istoria în multiplele lor identități și manifestări.
Poate acesta este și motivul pentru care, la un moment dat, acesta a simțit nevoia unei duble identități auctoriale, semnând și cu pseudonimul Emile Ajar câteva romane, dintre care unul – Ai toată viața înainte – i-a adus al doilea Goncourt, singularizându-l astfel și în acest mod, în rândul scriitorilor francezi.
Personalitate complexă (romancier, eseist, memorialist, regizor, scenarist, diplomat), Romain Gary și-a adus în biografie întreaga sa spectaculoasă viață, dându-i, în același timp, acestei vieți, miracolul creației literare, astfel încât și viața, și literatura, pe care le-a trăit la intensitate maximă, au sfârșit prin a se confunda. Este, fără îndoială, omagiul suprem la care a năzuit acest cetățean al lumii, născut la Vilnius, într-o familie evreiască, crescut în Varșovia, botezat catolic, școlit și trăitor în Franța, țară pentru care a luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial și care-i va deveni patrie definitivă.
Cum spuneam, abundenta sa creație literară a traversat etape care, într-un mod sau altul, l-au marcat, definindu-l; de la tema dominantă a războiului (romane precum Educație europeană, Promisiunea zorilor sau Zmeie de hârtie), continuând cu umanismul cald și pledoaria pentru apărarea naturii (Ai toată viața înainte și Rădăcinile cerului), și sfârșind cu încântătoarele ficțiuni istorice (Lady L și Regele Solomon) sau cu incursiunile în profunzimile tipologiilor umane și a problemelor de cuplu (Păsările se duc să moară în Peru și Clar de femeie).
Important de remarcat este că, la Romain Gary, tema războiului este tratată, spre deosebire de abordările celorlalți mari scriitori ai acestui univers – Erich Maria Remarque, Curzio Malaparte, Ernst Jünger, Sven Hassel, Norman Mailer –, pe care l-au zugrăvit în operele lor exclusiv din perspectiva unei degradante monstruozități a comportamentului uman, și în acea dimensiune din care nu lipsește latura care transcende oribilul, prin infuzia unor episoade de caldă umanitate. Astfel, în Educația europeană, și Zmeie de hârtie, Romain Gary aduce, prin personajele sale, în împrejurări când viața și moartea sunt în același loc, un vibrant omagiu iubirii, artei și culturii. Și Janek, adolescentul maturizat alături de camarazii săi, luptători împotriva cotropitorilor naziști, îndrăgostit de muzica clasică, și Ludo și Lila, cuplul care-și trăiește povestea de iubire în focul luptelor, însoțiți de cărțile lui Apollinaire și Zola, și Wunderkind, micul violonist evreu orfan, își încălzesc sufletele înghețate de război la căldura mângâietoare a artei. Pasajul din Educație europeană, în care Wunderkind își susține, „în beciul duhnitor, îmbrăcat în zdrențe murdare“, în fața unui „auditoriu“ aflat între două misiuni de luptă, scurtul său concert de vioară, surprinde întreaga transfigurare prin care muzica „mântuia lumea și oamenii“ : „Fața nu-i mai era pocită, trupul stângaci nu-i mai era caraghios și, în mânuța lui, arcușul se preschimbase într-o baghetă vrăjită. Cu capul zvârlit pe spate, ca învingătorii, cu buzele deschise într-un zâmbet triumfător, cânta… Lumea ieșise din haos. Căpătase o formă armonioasă și pură. La început, a murit ura, iar după primele acorduri au fugit foamea, disprețul și urâțenia, aidoma unor larve sumbre pe care lumina le orbește și le ucide. În toate inimile viețuia căldura dragostei, toate mâinile erau întinse, toate piepturille erau fraterne.“
Iată cum în acest roman de război, în care toți cei aflați sub ocupație încearcă să supraviețuiască haosului, să nu se lase copleșiți de pustiul sufletelor, muzica nu este numai durere și speranță, ci și o imperioasă nevoie de iertare și izbăvire. Cum altfel, dacă nu în sensul celor de mai sus, poate fi interpretat gestul bătrânului soldat neamț, care, în casa pe care o ocupă, îi cântă la pian lui Janek, cel care îl vizitează printr-o acceptare reciprocă, mijlocită de sunetul înfrățitor al muzicii. Sau când tot el, invadatorul care acum aduce suferință, îi spune cum era lumea în vremurile normale, pe care a fost obligat să le părăsească, pentru a se supune voinței întunecate a unor „căpcăuni“: „În alte vremuri căpcăunii trăiau doar în basme, erau de treabă și nu înfulecau niciodată oameni; le plăceau mai presus de orice papucii de casă, o pipă la gura sobei, o halbă de bere și o partidă de șah pe cinste…“
Aflăm, în toate aceste romane amintite, o neostoită dorință a autorului de a arăta că, indiferent de împrejurări, de izbânzi sau înfrângeri, viața, umanitatea au nesfârșite resurse de a continua să existe în demnitate, în toleranță și iubire. Pentru că sunt și emoționante povești de iubire în aceste romane de război și suferință, fie că vorbim de iubirea maternă, cea care înnobilează tot spațiul relației mamă-fiu din Promisiunea zorilor, fie că ne referim la acea ipostază a ei care îmbracă gingașul erotism al celor două cupluri de adolescenți, Janek și Zosia, din Educație europeană, sau Ludo și Lila, din Zmeie de hârtie. În toate aceste întruchipări ale iubirii, Romain Gary a proiectat speranța revenirii la normalitate, așezarea lumii în rostul ei firesc, din care a fost smulsă de iraționalitate și o nemărginită ură.
Cei care se vor întreba de ce titlul Educație europeană pentru un roman despre război, cu cortegiul lui de ură și monstruozitate, Romain Gary le oferă ca răspuns scurtul discurs al unui personaj care le spune celor ce cred că „această faimoasă educație europeană nu te învață decât să găsești curajul și motivele întemeiate, acceptabile, sănătoase ca să ucizi un om“, că, dimpotrivă, esența ei trebuie căutată în „libertate și prietenie“, în „progres, pace și fraternitate“, în „strădania unanimă de a găsi, în sfârșit, înțelesul și secretul lumii“. A vorbi despre „educația europeană“, continuă el, înseamnă a vorbi despre „cultură, despre artă și muzică, despre școli, universități, catedrale și cărți, despre frumusețe“. Iar portretul pe care Gary îl face acestui personaj transfigurat de adevărul vorbelor sale nu poate fi decât pe măsura înălțătoarelor sale gânduri: „Stătea acolo drept, în zăpadă, cu haina de piele neagră întredeschisă peste scurta militară, cu centironul lui și umerii înguști, iar ochii îi răspândeau atâta speranță și atâta bucurie, încât îi iluminau toată frumusețea de pe chip ; cu brațele ridicate, gesticulând fără încetare, cu un asemenea elan, încât, prin contrast, lui Janek i se păru că încremenirea nepăsătoare a arborilor înghețați dimprejur are ceva batjocoritor și ostil. Nu vorbea, cânta. Cânta și întreaga forță, și întreaga frumusețe din cânturile nemuritoare ale omenirii îi vibrau în vocea profetică.“
Dar, poate că cea mai patetică invocare a speranței, pe care Romain Gary o dezvoltă în această veritabilă polifonie narativă din Educație europeană, o întâlnim în simbolistica zmeielor, pe care fascinantul personaj Ambroise Fleury, poștașul rural pensionar, le construiește și înalță pe cerul Franței ocupate. Zmeiele acestea, pe care germanii le interzic, dându-le înțelesul unor semnale codate, menite să ajute rezistența franceză, se înalță ca un strigăt pentru libertate. Dar nu despre orice fel de zmeie este vorba aici, precum cele ale copilăriei, încântătoare prin plutirea lor măiastră, ci despre zmeie care „întrupează“ marile personalități ale culturii și istoriei Franței, precum Montaigne, Rousseau, Zola, un alt mod de-a omagia, chiar și în vreme de război, „educația europeană“.
În aceeași notă simbolică trebuie văzută și stăruința altui personaj memorabil, Marcellin Duprat, marele bucătar francez, care, sub bonbardamentul nazist, în celebrul său restaurant, „Clos Joli“, nu încetează să-și uimească clienții cu rafinatele sale preparate gastronomice care au făcut gloria patriei lui Napoleon. O abandonare a acestui veritabil însemn de cultură, fie și-n condițiile greutăților războiului, ar însemna încă o capitulare. De aceea, restaurantul său trebuia să rămână ceea ce fusese întotdeauna : „una din culmile Franței, iar el, Marcellin Duprat, înțelegea să-i ofere în fiecare zi inamicului demonstrația a ceea ce nu putea fi învins“.
Romanele lui Romain Gary au fluență, un fir epic clar în care evoluează nu atât personaje-eroi, aureolați de acte de bravură ieșite din comun, ci mai ales oameni obișnuiți, care, cu temeri și incertitudini, cu înfrângeri și izbânzi, își apără țara, familia, viitorul, adică sensul suprem al vieții și al libertății. Autenticitatea acestor scrieri, care nu mitologizează nicio clipă, este transpusă în veritabile lecții de supraviețuire, în care destinele individuale se contopesc cu destinele generale ale celor două țări (Franța și Polonia), într-un moment tragic al istoriei lor.
Personaj, narator sau martor, Romain Gary a făcut din romanele sale de război punți între abisul tenebros al unor minți bolnave și speranța care se înalță asemenea zmeielor, pentru a așeza umanitatea acolo unde îi este locul, în acțiuni raționale și benefice, menite să întemeieze, nu să prăbușească.