„Cum ieșii pe poarta școlii cu necaz am pus sigiliu / Peste sulul lui Virgiliu / Și-am legat îndată bine cu sfori tari și cu peceți / Textul celorlalți poeți./ […] / Abia azi când viața doare înțeleg că este bine / Să cresc turme și albine.“ Finalul poemului Profesorul de latină (1960) de G. Călinescu (înlocuit inițial de cenzura comunistă cu unul ridicol, fiindcă părea periculos de pesimist) amintește că sensul multor lucruri învățate în tinerețe se vădește abia la maturitate, dar că ele nu e bine să lipsească. M-am gândit la asta citind despre protestul laureaților Nobel austrieci, Elfriede Jelinek, Peter Handke și Anton Zeilinger, față de reducerea numărului de ore de latină în școli: „Latina nu este un lux, este formare“. La fel și greaca veche; ambele fiind, de altfel, între timp predate, în țările cu tradiție, după manuale moderne și atrăgătoare, cu totul diferite de cele asociate cu această învățare de către unii pățiți cu vechile metode de pe la noi. Din fericire se traduc, acum, și în română instru mente de lucru fundamentale, care contribuie la schimbarea acestor percepții.
Manualul (cu sensul de Handbuch) Literatura latină medievală (Secolele VI-XV), coordonat de Claudio Leonardi ș.a., tradus, la editura Polirom, de Emanuel Grosu, într-o nouă ediție cu bibliografie actualizată, datorată unui colectiv condus de Francesco Santi, e un semn că medieviștii români se racordează la cercetarea internațională, căci ediția românească a apărut concomitent cu noua ediție italiană. Traducătorul a redat cu pricepere și finețe nu doar textul italian, ci și, în note, citatele din latină, respectând metrica și tonul poetic (dar fără rime). Prima apariție a manualului, în 2002, ca proiect început în anii 80 sub egida Società Internazionale per lo Studio del Medio Evo Latino, a însemnat mult pentru istoriografia modernă a literaturii latine din Evul Mediu, căci numeroși autori nu fuseseră suficient de comentați și editați critic. Cititorul nu se va întâlni aici doar cu marile nume de teologi, poeți și învățați, de la Boetius la Leon Battista Alberti, ci va afla și despre autori care n-au fost traduși niciodată în română.
La elaborarea capitolelor, împărțite pe secole, au contribuit nouă specialiști, majoritatea italieni (Leonardi însuși scriind două din ele), într-un spirit al diversității și al „libertății de investigare“, căci abordările diferă. Unii își structurează sintezele în funcție de autorii esențiali, alții în funcție de genurile literare; unii dau mai multă importanță contextului politic și cultural, alții mai puțin. Diferențele de metodă te fac să nu percepi manualul ca pe o istorie unitară, ci ca pe mai multe istorii puse laolaltă; însă poate că tocmai această varietate e mai consonantă cu înțelegerea contemporană a istoriei și a istoriografiei ca un set de discursuri. Căci, după cum scria E.H. Carr încă din 1961 (în What is history?), faptele istorice nu sunt asemenea unor pești pe o farfurie, ci unor pești care înoată în ocean, iar ce a prins istoricul depinde de timp, loc, năvod și speciile căutate.
Împărțirea strictă pe secole, nu pe curente sau momente-cheie, pare artificială, dar are avantajul de a ușura consultarea volumului, ca, de altfel, și indicele de nume medievale. (Păcat, însă, că nu au fost preluate din ediția italiană indicele de nume moderne și de toponime!) Chestiunea periodizării, asupra căreia reflectează Claudio Leonardi în textul introductiv, „Limitele Evului Mediu“, rămâne complicată, fiindcă, dacă pentru trecerea de la Antichitate la Evul Mediu, termenul de „Antichitate târzie“ permite o înțelegere a gradualității transformărilor pornite din secolul al IV-lea (manualul începând, însă, cu secolul al VI-lea), gradualitatea încheierii (în manual, cu secolul XV-lea) e mai puțin tematizată. Concurența latinei cu limbile vulgare (discutată de Enzo Cecchini și de Lucia Cesarini Martinelli) e, de fapt, în secolele XIV și XV, izbitoare, dacă ținem cont că autorii principali sunt, pentru Trecento, scriitori considerați renascentiști, precum Dante (cu operele sale latine De vulgari eloquentia, Monarchia, cele două Egloge), Petrarca (nicidecum doar prin Rerum familiarium libri XXIV, text faimos și pentru istoria peisajului, cu momentul ascensiunii scriitorului pe Mont Ventoux, poate doar alegoric) și Boccaccio (De casibus virorum illustrium, De mulieribus claris, Bucolicum carmen ș.a.); iar pentru Quattrocento, Enea Silvio Piccolomini, Lorenzo Valla, Angelo Poliziano, Giovanni Pontano ș.a.. Dar e vorba de o trecere, nu de o cezură.
Perspectiva lui Claudio Leonardi (1926-2010), marcată de momentele istorice din secolele XX și XXI pe care acest medievist de seamă le-a trăit, e mai degrabă una conservatoare și romantică: „acesta este timpul istoric în care s-a construit o identitate pe care lumea modernă a contestat-o și a distrus-o, dar care acum apare în toată splendoarea sa, o epocă în care era posibil un dialog și, prin urmare, chiar un contrast între credință și rațiune, între Biserică și Imperiu, între cultura referitoare la Dumnezeu și cultura referitoare la om; un spațiu vital în care, la nivel istoric, mistica putea conviețui cu filosofia. O lume pierdută astăzi și recuperabilă doar prin apropriere intelectuală.“ Chiar și pentru cine nu împărtășește pe de-a-ntregul această perspectivă asupra Evului Mediu, consultarea volumului rămâne de mare folos.
Manualul de greacă veche Kairos, coordonat de Andreas Weileder și Markus Heber, e folosit în prezent în gimnaziile din Bavaria, fiind la rândul său rezultatul unei solide tradiții în studiul limbilor clasice. Apariția sa la editura Humanitas (care a publicat, în anii 90, și manualul universitar de elină al Anei Felicia Ștef) e cu atât mai remarcabilă, cu cât nu e vorba de o simplă traducere, ci și de o adaptare pentru cititorii români. Întreprindere dificilă, de care puțini ar fi în stare, dar pe care Ștefan Colceriu a dus-o la capăt cu pricepere.
La fel ca și Hellas, precedentul manual folosit în gimnaziile germane, Kairos e structurat geografic, fiecărei regiuni (începând cu Creta și încheind cu Atena) fiindu-i dedicate câte 5-6 lecții. După primele cinci capitole, care se ocupă de scriere, se ajunge deja la lectura unor scurte texte, profitând și de vocabularul deja cunoscut elevilor (cuvinte de origine grecească din limbile lor materne). Fiecare lecție cuprinde o pagină de text și exerciții (inclusiv unele jucăușe, precum „lupta lui Prometeu cu participiul“, ghicitori sau rebusuri) precum și două pagini de gramatică și vocabular, ordinea lor fiind stabilită în funcție de necesitate și frecvență. Capitolele geografice conțin texte legate de cele mai importante mituri sau personalități din respectiva regiune, transmițând astfel și un tip de cunoaștere culturală de folos inclusiv în călătorii. Mai ales că (spre deosebire, de exemplu, de Kantharos, manualul după care am învățat eu la Viena în anii 90, și care nu urmărea nici vreun fir geografic sau cronologic în dispunerea subiectelor) lecțiile cuprind și elemente de neogreacă, intuitiv și firesc introduse. În ceea ce privește textele de greacă veche, sunt redactate special pentru manual, ca să nu prezinte complicații, însă pornesc de la sursele antice (Herodot, Tucidide etc.). Astfel, elevii ajung, până la sfârșit, să stăpânească aproximativ 2000 de cuvinte esențiale, precum și bazele gramaticii.
În plus, volumul e bogat și atractiv ilustrat, cu imagini faimoase legate de Grecia antică sau de receptarea ei în arta de mai târziu (Delacroix, Schinkel etc.). Plăcerea studiului e sporită de citate din autori antici sau moderni, în traducere: Herodot, Hesiod, Sofocle, Euripide, Aristotel, Ovidiu, dar și Goethe, Schiller, Dürrenmatt, Christa Wolf sau chiar un articol de ziar despre o situație din vremea R.D.G.-ului, demnă de tragediile antice. Toate aceste texte au fost retraduse din original de către Ștefan Colceriu (mai puțin cel din Politica lui Aristotel), cu deplină atenție la ritm. Singura tălmăcire mai puțin reușită, și care s-ar cuveni șlefuită la o nouă ediție, e cea din Friedrich Schiller, Cocorii lui Ibicus (Die Kraniche des Ibykus), fiindcă, din respect pentru metrică și aliterații, devine pe alocuri forțată. Schiller folosește un limbaj natural, modern și astăzi, nici vorbă de arhaisme sau regionalisme („vesel Íbic pasul pure“ — aici „pure“ fiind creat ca rimă la „pădure“, pe post de „pune“ sau „purcede“ —, „musai“, „boace“, adică „glasuri“) și trimiteri erudite grecești („grup glaukós“ adică albăstriu strălucitor, altminteri o eufonică și savantă găselniță pentru im graulichten Geschwader, care sugerează atât griul cât și luminozitatea cârdului de cocori, și sunetele pe care le scot). Așadar, balada lui Schiller nu e doar pe deplin muzicală, ci și perfect inteligibilă oricărui elev de azi; tot astfel ar trebui să fie și în română. În plus, Klag’, din penultimul vers al ultimei strofe traduse, nu înseamnă în context „bocet“, ci acuzație (plângere în sens juridic): cocoarele vor deveni acuzatorii ucigașilor poetului. Or, traducătorul folosește în această strofă de două ori „bocet“, fără ca originalul să cuprindă așa ceva.
Totuși aceste obiecții punctuale nu scad nicidecum meritele ediției, care rămâne un act cultural de anvergură, temeinic, curajos și entuziasmant, dovedind oricui că nu există materie „prăfuită“, și că doar lipsa de fantezie în ale didacticii ar putea sta în calea unui reviriment al limbilor clasice la noi. Ținând însă cont de TVA-ul la cărți drastic crescut, de impozitele mărite și de reducerea numărului de biblioteci, sunt nevoită să închei cu un îndemn preluat dintr-o recenzie a lui Georg Christoph Lichtenberg: „Cine are două perechi de nădragi, să vândă una și să-și cumpere această carte!“ Categoric, merită!