Am citit de curând un roman care mi s-a părut foarte bun. Și ca realizare în sine, și ca probă a înzestrării epice a autorului: 3300 de perechi de palme, de Augustin Cupșa, apărut la Editura Trei. Trama cărții e relativ simplă și este expusă de editură într-o succintă prezentare: în „2018, anul centenar al României, un jurnalist și o tânără fotografă pornesc în căutarea subiectului care va sta la baza unui amplu reportaj de țară.“ Această călătorie e un prilej pentru personajele centrale, jurnalistul și fata, să întreprindă o explorare revelatoare prin spațiul, dar și prin trecutul și prezentul acestei țări și, în fond, este o ocazie pentru a-și cerceta propriile biografii, propriile evoluții în succesiunea generațiilor, în dorința ardentă de a se cunoaște, de a înțelege cine sunt ei și cine suntem noi toți, ca popor.
Compoziția romanului ascultă de principii ale artelor vizuale. Construcția epică îmi sugerează o pânză de Pieter Bruegel cel Bătrân, ca de pildă Masacrul inocenților, Jocuri de copii ori Proverbe olandeze, în care scena picturii este una extrem de încăpătoare și conține numeroase secvențe migălos conturate, fiecare dintre acestea putând fi un iradiant nucleu al interesului artistic. Sau, și mai evident, regulile compoziționale ale acestui roman sunt regulile mozaicului: unde fragmentele de marmură, de ceramică, de sticlă sunt pline de expresivitate, de strălucire, adică au valoare în sine, dar sunt și părți ale unui întreg care impresionează prin aspectul desenului mare, unic.
Și atunci, pentru a izbândi într-o încercare prozastică de acest tip, un romancier trebuie să posede o dublă însușire: să aibă o privire microscopică și, deopotrivă, o privire panoramică. Iar Augustin Cupșa face cu prisosință dovada amândurora. Bucățelele mozaicului sau, dacă vreți, piesele puzzle-lui, ale caleidoscopului, au, fiecare, subtilitate, relevanță și precizie a detaliului: sunt vii, se țin minte. Iar cadrul panoramic rezultat este la rândul său convingător: romancierul este un știutor capabil să se ridice cu descrierea la înălțimi de unde vederea e cuprinzătoare și dă seama de configurația, în timp și în spațiu, a obiectului examinat, în integralitatea sa: în cazul de față, e vorba despre această țară, România, cu destinele celor care o compun.
Să desprindem câteva exemple de secvențe particulare (fragmentele mozaicului) sugestive: episoadele petrecute pe frontul de Est, în al Doilea Război Mondial, avându-l în prim plan pe locotenent; vizitele, întoarcerile jurnalistului, însoțit de tânăra fotografă, în orașul natal, prin care se radiografiază legătura sa cu părinții; mitingul diasporei din Piața Victoriei, de la 20 august; reuniunea (cheful) colegilor de școală la douăzeci de ani de la absolvirea liceului; și altele, și altele, după gustul meu, mai toate capitolele.
Iar momentele de survol panoramic al realității românești sunt și ele pregnante. Mă mărginesc să reproduc aici doar două scurte pasaje, care conțin considerațiile nesofisticate, dar semnificative despre România ale personajului narator: „M-am născut într-o țară pedepsită, după ce a pierdut un război, a scris, imediat sub titlul Declarație, un război important. Nu ar fi fost prima dată când s-a întâmplat asta în istorie, țara a mai fost cucerită de turci, de ruși, de habsburgi, și de fiecare dată a venit o altă ordine, dar pentru înfrângerea asta pătimim și astăzi. Știu care e țara mea, dar nu știu ce e țara mea (sublinierea mea, G.C.). Suntem copiii lui Decebal și Traian? Sau ai lui Churchill și Stalin? Când s-a rupt legătura cu Occidentul? Atunci sau mai devreme, când au năvălit cimero-sciții în Dacia? Ei aveau săgeți de bronz și îi loveau pe europeni de la distanță, iar europenii își exersaseră doar lupta cu lancea. Când au văzut roiurile de săgeți venind către ei, europenii au fugit în castele și s-au baricadat. Din păcate românii erau în Dacia și n-au mai apucat să se ascundă…“. Și: „La a doua țigară a încercat să egalizeze imaginile care îi veneau în minte într-un caleidoscop care să devină fluid, fotografii din trecut, alb-negru, cu bulevarde aproape goale, pe care abia puteai să numeri câteva Dacii, și cartiere de blocuri stranii, unde nu erau nici pomi, nici țipenie de om, pancarte de carton pe care erau pictate cuvinte cu litere stacojii: Inteligența Umană Va Fi De Real Folos Societății Numai Dacă Este Destinată Unor Scopuri Utile, în care trebuie să se ascundă trauma invizibilă și statornică a unui popor care cursese dintr-o lume în alta schimbând trei litere, PCR în FSN, sau bancnota albastră de 100 de lei, cu Nicolae Bălcescu, într-una de 100 000, cu crini albi și pensula lui Nicolae Grigorescu, pentru ca apoi să se întoarcă la una de 100 de lei, cu Caragiale, pe care o puteai pierde fără grijă în mașina de spălat, pentru că era din plastic, nu se șifona și nu o puteai rupe, aici stăteau ascunse proprietățile elastice a o sută de ani de existență a unei țări care se scuturase de minciunile comunismului, ca apoi să se ferească de minciunile capitalismului, considerând că nici unele, nici altele nu-i aparțineau și nu erau din firea ei, îi fuseseră impuse de alții, mereu de alții, care năvăliseră peste oamenii acestui teritoriu și nu-i lăsaseră un pic în pace, să se lămurească și ei cine erau cu adevărat, daci sau romani, traci sau pelasgi, și ce voiau de la viață și de la viitor. “
Reușite sunt și paginile, numeroase și acestea, de descriere atentă a unor peisaje, obiecte și stări, de parcă scriitorul ar privi totdeauna lumea din jur cu o lupă sau cu un microscop pe care le are asupra sa; el vede ceea ce cei mai mulți dintre noi nu distingem și are iscusința de a ne înfățișa, de a ne povesti totul și nouă, fiind stăpân pe cuvintele trebuincioase pentru această fină, deloc ușoară lucrare.
Alte calități pe care le-am remarcat în această carte: luciditatea, lipsa de ifose a relatării, refuzul romanțării și oricărei forme de cosmetizare/ edulcorare/ înfrumusețare a narațiunii, o anume intransigență care place în profilarea personajelor și a universului lor, naturalețea dialogurilor, desolemnizarea, demitizarea cu care reconstituie momente, întâmplări și locuri, realismul cu o anume cruzime în el, ca și evitarea clișeelor narative și a oricărei tentații de a sparge convenția realistă trecând în fantastic, magic, parabolă.
Augustin Cupșa practică aici și un soi de obscurizare voită a textului epic. De pildă: nu folosește linia de dialog, capitolele sunt juxtapuse abrupt, fără pregătire, personajele nu au nume, se identifică prin fata, locotenentul, bătrânul, mama etc. Contururile secvențelor epice, ale personajelor sunt așadar estompate, un fel de ceață luminescentă stăpânește aerul acestei construcții romanești. Ceea ce nu consider a fi un defect, ci doar o alegere stilistică. (Într-o paranteză fie adăugat, această atitudine auctorială diferă de ce practic eu: sunt adeptul clarității în scriitură și, aș zice, al misterului la vedere, la lumina zilei.)
O mențiune specială merită și titlul neobișnuit al cărții. Cele „3300 de perechi de palme“ ce înseamnă? Sunt palmele celor care l-au aplaudat cu zel pe Ceaușescu la al XIV-lea Congres și, de altfel, l-au aplaudat vreme de zeci de ani, ținându-l pe el la putere și pe noi într-o nișă întunecată a istoriei. Este o admirabilă metaforă care rezumă istoria noastră, destinul nostru nefast din jumătatea de secol trăită în comunism.
Mă bucur, mă bucur cu adevărat că în literatura noastră apar asemenea romane și că în noile generații există astfel de prozatori valoroși, cum este Augustin Cupșa.