Ce mănâncă și cum mănâncă dictatorii? Sunt întrebările pe care și le-a pus un reputat gazetar, Christian Roudaut, într-o carte apărută în urmă cu aproape cinci ani, dar care și-a păstrat nealterat interesul: À la table des tyrans (La masa tiranilor, Flammarion). Personajele de care se ocupă autorul sunt Mao, Hitler, Stalin, Bokassa, Ceaușescu, Saddam Hussein. Să salutăm (cu regret) această prezență românească într-o companie pe cât de ilustră pe atât de sinistră. Prezență nu întâmplătoare: cu unul dintre tirani, Bokassa, „cel mai iubit fiu al poporului“ a fost bun prieten. Cei din generația mea își amintesc, poate, de o vizită a dictatorului african la București cu care ocazie o trupă folclorică din Republica Centrafricană s-a produs la TVR dansând pe un ritm săltăreț și intonând cu dăruire patriotică refrenul „Ceaușescu-Bokassa“.
Nu toți cei șase tirani oferă materie bogată. Capitolul despre Ceaușescu e, cred, cel mai puțin interesant. Sigur, era prea puțin probabil ca eu, ca român, să aflu lucruri noi. Christian Roudaut pune accentul pe originea modestă a omului din Scornicești care îl va face să se comporte stângaci la mesele și banchetele oficiale. Ceea ce nu-l împiedică să savureze lucrurile rafinate, uneori în timp ce un taraf cântă melodii populare. Orbit de megalomania lui, dictatorul pierde contactul cu realitatea. E insensibil la lipsurile cumplite pe care le îndură populația în anii 1980 (inutil să spun că la masa lui meniul e la fel de bogat ca înainte). Are (situație răspândită printre dictatori) obsesia că ar putea fi otrăvit. Nu ar fi prea multe de spus din moment ce principala sursă de informare în ce privește viața intimă a lui Ceaușescu sunt mărturiile – ce trebuie luate sub beneficiu de inventar – generalului Pacepa.
O decepție – dar din alte motive – este și portretul lui Hitler. Zugrăvit în cele mai negre culori, portretul nu-i lasă lui Hitler șansa nici măcar a unui singur gest autentic: totul este fals la acest tiran care a trimis la moarte, cu sânge rece, milioane de oameni. Roudaut insistă asupra faptului că Hitler era un vegetarian convins, aproape fanatic. De aici, o lungă digresiune despre practicile vegetariene și despre necesitatea de a nu le lega de impulsurile criminale ale lui Hitler. O discuție naivă și fără rost. Că nu mesele vegetariene au hrănit mintea bolnavă a lui Hitler este evident pentru orice om cu bun simț.
Și Mao era, în felul lui, în materie gastronomică, un ascet. După ce provoacă, prin aberația numită Marele Salt Înainte, o foamete îngrozitoare, poate cea mai cumplită din secolul XX, Marele Cârmaci renunță la carne, spre admirația discipolilor săi din Saint-Germain-des-Prés, dar o înlocuiește cu… peștele, produs aproape în egală măsură inaccesibil poporului muncitor. Una din ideile cu consecințe grave ale genialului conducător este… desființarea bucătăriilor familiale în favoarea unor cantine sătești, grație cărora lupta împotriva individualismului burghez urma să înregistreze o victorie majoră. Operațiunea ascundea un secret: toate familiile erau obligate să reununțe la vesela metalică, destinată topirii în niște mini-cuptoare sătești din care trebuia să se obțină… oțel. A fost o altă idee luminoasă care a agravat foametea, o foamete în care s-au înregistrat acte de canibalism. Mao acorda o atenție maniacală tuturor aspectelor legate de digestie, buna funcționare a intestinelor (a suferit toată viața de constipație) având o influență decisivă asupra activității sale revoluționare. De asemenea, e de notat că privirea pe care Mao o aruncă asupra alimentelor este eminamente politică: piperul roșu, spre exemplu, este semnul unei vocații revoluționare autentice. În fine, e de notat că tiranul chinez se teme și el să nu fie otrăvit, mobilizând în acest sens o armată de chimiști și de degustători.
În statisticele cu victimele regimurilor comuniste, concurența e mare între Mao și Stalin. Tiranul sovietic, spune Roudaut, a inventat un stil inconfundabil: convivialitatea sadică. Stalin îi invita seara pe cei din cercul apropiat al puterii să vadă un film (cel mai adesea un western) după care, în ciuda orei târzii, le propunea să-l întovărășească la vila lui de lângă Moscova, pentru o masă amicală. Firește, nimeni nu îndrăznea să refuze, iar petrecerile se desfășurau după același tipic: caviar și votcă multă, paharele trebuind, după tradiție, date repede pe gât. Se știa că aceste chiolhanuri erau pentru Stalin prilejuri de a-i trage de limbă pe comeseni sau de a strecura amenințări voalate, dar nu mai puțin redutabile. De la o vreme, Stalin începuse să trișeze, își îndoia paharul cu apă sau răsturna conținutul sub masă. Era neîntrecut în a face glume idioate și în a-i umili pe cei pe care îi alegea drept victime (Kalinin era una din ele, situație pe care o regăsim într-un roman al lui Kundera). Lui Stalin îi plăcea bucătăria tradițională rusească, dar era mare amator de specialități gruzine. Invitaților străini de marcă li se organizau banchete somptuoase, iar când, la Ialta, a oferit o masă aliaților, s-a întrecut pe sine în ce privește luxul și abundența.
Un emul al lui Stalin în ce privește cultul personalității și extravaganțele gastronomice a fost Saddam Hussein, și el venit „de jos“, dornic de revanșă socială. Își teroriza bucătarii, un fel de mâncare pe care îl aprecia astăzi putea fi decretat a doua zi detestabil. La fel ca Stalin, organizează ospățuri la care îi invită pe cei apropiați ca să afle dacă nu se urzesc comploturi împotriva lui. Încălcând preceptele Islamului, e mare amator de whisky, dar propaganda oficială îl prezintă drept fidel slujitor al lui Allah.
Cu siguranță, cel mai pitoresc personaj din carte este Bokassa, omul cu 17 neveste și cu 56 de copii recunoscuți. După ce slujise în armata franceză, a rămas puternic atașat fostei puteri coloniale și a dezvoltat o curioasă formă de mimetism, cu urmări ridicole. Îl admira pe De Gaulle și se credea apropiatul lui Giscard d’Estaing. Punctul culminant al megalomaniei personajului a fost atins în ziua de 4 decembrie 1977, când Bokassa s-a proclamat „împărat“. Se organizează festivități uriașe care costă un sfert din bugetul „imperiului“. La masă, cu feluri franțuzești, dar și cu specialități locale, se servesc 60000 de sticle de vin (de calitate) aduse din Franța. Extravaganța acelor momente a rămas în memoria colectivă. Înlăturat de la putere, Bokassa s-a refugiat în Franța lui dragă, stabilindu-se într-un oraș din regiunea pariziană (cumpărase acolo un castel). Practica vânătoarea și nu o dată, nu doar din plăcere, ci și din dorința de a avea ce pune pe masă. Sic transit…