Anul 2025 s-a încheiat sub semnul violențelor. 2026 parcă abia așteaptă să-l întreacă în cruzime. Războiul din Ucraina nu s-a încheiat și nici nu se va încheia curând. Deși asistăm la o inflație de negocieri ce vizează pacea, rezultatele sunt inexistente. Putin tratează agitația diplomatică a Occidentului cu un amestec de cinism și batjocură. Singurul său răspuns după fiecare întâlnire a liderilor europeni e întețirea focului. Acțiunea doritorilor de pace a fost și rămâne sterilă atâta vreme cât rușii nu participă la discuții. Iar în rarele ocazii când sunt prezenți, sabotează cu obișnuita lor nerușinare orice posibilitate de a avansa în direcția încetării agresiunii. Se vorbește în exces despre opinia publică. În realitate, nu există așa ceva. Sintagma e invocată doar cu scop manipulativ, atunci când grupuri de interese încearcă să-și impună punctele de vedere. De ce se tace în legătură cu milioanele de morți în războiul din Ucraina? Unde sunt demonstrațiile pentru pace, care adunau la Paris, Londra sau Berlin mulțimi uriașe de oameni? Nu e nimic inexplicabil în asta? Acele demonstrații erau, direct sau indirect, organizate la Moscova sau pe baza ideologiei aflate acolo la putere. Nicolae Prelipceanu se întreba, pe bună dreptate, de ce massmedia vorbește doar despre victimele civile ale războiului și nu spune mai nimic despre soldații uciși de gloanțe sau bombe pe linia frontului? Soldații nu sunt și ei ființe omenești? Fără îndoială, e o dovadă de odioșenie să bombardezi case în care se află femei, copii, bătrâni și civili nevinovați. Dar câți dintre soldații aflați acum în confruntare s-au dus la măcel de bună-voie? Nu neg c-ar putea exista între ei și dezaxați pentru care ideea de a ucide constituie o plăcere. Dar uriașa majoritate a celor care trag în „inamic“ ar da orice să nu se afle acolo unde iau trimis ambițiile nebunești ale lui Putin și ale sceleraților din jurul lui. Ca dovadă, atât din Rusia, cât și din Ucraina, milioane de oameni au fugit pentru a nu fi înrolați în acest război înspăimântător. Tot felul de naivi vorbesc cu o prostească admirație despre „marea diplomație rusească“. Dacă întrebi în ce constă ea, vei fi întâmpinat cu priviri încărcate de dispreț: e clar, nu ai habar de cum merg treburile pe lumea asta.
În opinia mea, dacă ar fi măcar pe jumătate atât de grozavi pe cât își imaginează admiratorii lor, ar fi obținut prin negocieri lucrurile pentru care luptă acum din răsputeri pe front. Singura diplomație a Federației Ruse, așa cum a fost și cea a Uniunii Sovietice, a Imperiului țarist și a Rusiei lui Ivan cel Groaznic, e forța brută. Pumnul în gură și glonțul în ceafă – în asta constă arta diplomatică a puterii în fruntea căreia stă colonelul KGB ce se visează nemuritor.
În spatele răpăitului mitralierelor, a ravagiilor provocate de drone, a tragediilor aduse de tunuri și rachete se află ființe umane. Ce fac acestea atunci când nu seamănă moarte în rândul a ceea ce a fost desemnat de demenții care i-au trimis la război drept „inamic“? Ce mănâncă? Oare sunt trimiși și azi la atac așa ca în Al Doilea Război Mondial, adică drogați și îmbuibați cu alcool? Unde se adăpostesc de focul inamic? Cum dorm — mai ales acum, iarna, într-un ținut unde clima nu seamănă deloc cu cea din Florida, iar adăposturile nu au nimic din somptuozitatea Kremlinului? De ce reporterii de război nu spun mai nimic despre aceste orori?
Am încercat să mă documentez despre felul în care se scurg nopțile pe frontul ucrainean. Ce am aflat a scăzut până sub nivelul mării respectul pe care îl am față de ființa umană. Adică față de cei care încep războaie și îi obligă pe cei atacați ca, înainte de a muri, să fie supuși unui proces de exterminare prin frig, boli și nebunie. Cei care și-au anexat biserica ortodoxă, dar de Paști și de Crăciun sunt chiar mai sălbatici decât de obicei. De la începerea războiului, doar o mică parte din soldați locuiesc pe timpul nopții în case. Iar atunci când au acest noroc, e vorba de clădiri abandonate, de văgăuni care doar cu multă îngăduință pot fi considerate demne să adăpostească o ființă umană. Unii au norocul să-și petreacă noaptea în cazărmi. Numai că acestea sunt rare și aflate la mari distanțe de linia frontului. Vara și în zilele de primăvară și toamnă, situația e, măcar din punct de vedere termic, suportabilă. Atunci, soldații dorm în tranșee care oferă o oarecare protecție în fața focului de artilerie inamic și a bombelor aruncate de acesta. Sub tranșee se sapă, dacă războiul în zonă se prelungește, camere unde soldații se odihnesc cu schimbul. Veritabilele galerii de șobolani sunt folosite și pentru gătit sau pentru depozitarea muniției. Aceste subsoluri ale subsolurilor sunt dotate cu paturi cu saltele. Pot exista chiar și sobe.
Avansul tehnologic se simte și pe front. În unele situații, trupele folosesc adăposturi metalice prefabricate. Au avantajul că se află la suprafață și că protejează contra schijelor și proiectilelor. În plus, pot fi montate și demontate fără dificultate. Ele sunt adăposturi superioare celor naturale. Dar de cele mai multe ori, soldații se ascund sub copaci, în păduri sau sub acoperișuri improvizate. Pe lângă tensiunea insuportabilă cauzată de acțiunile dușmanului, nu trebuie ignorate dificultățile de a trăi în noroi, în frig, umezeală și sub asaltul șobolanilor și al insectelor. În aceste condiții, a dormi este un verb ce nu are nicio legătură cu odihna lui Putin și a ciracilor săi ce se lăfăie în camere somptuoase, paturi moi și clădiri ca niște cazemate inexpugnabile. Pe timp de iarnă, condițiile îngrozitoare descrise mai sus cunosc o înrăutățire exponențială. Pentru a combate frigul, adăposturile subterane sunt săpate și mai adânc, la câțiva metri, pentru a obține o izolare naturală. Tranșeele sunt acoperite cu bușteni, scânduri sau chiar cu pământ. Între viața oamenilor și cea a șobolanilor dispare orice diferență. Ceea ce-i deosebește e că omul are în dotare o pușcă – de cele mai multe ori inutilă, deoarece războiul se duce cu tunuri, tancuri, drone și rachete. Soldații ies din tranșee doar atunci când terenul a fost curățat, pentru a lua în posesie teritoriul considerat ca fiind cucerit.
Despre condițiile de igienă te apucă groaza să vorbești. Mizeria fiziologică, promiscuitatea, mirosurile pestilențiale otrăvesc nu doar plămânii, ci și creierii soldaților. Umezeala ce trece prin hainele duhnind de mirosul fetid al corpurilor nespălate, invazia păduchilor, bolile dermatologice și psihice, degerăturile, privarea de somn (insuficient și fragmentat), răcelile și infecțiile sunt dușmani tot atât de nemiloși, precum bestiile trimise să extermine „naziști“ de către Putin.
Aceasta e realitatea despre care nu se vorbește. Câte un fotoreportaj în revistele săp – tămânale ilustrate, câte un ar – ticol de-un realism cutremurător al câte unui jurnalist ce reușește să ajungă la marginea frontului ridică vălul de pe o realitate care depășește orice închipuire. Viața în tranșee a soldatului e la fel de insuportabilă ca și aceea când se află, cu pieptul gol, expus gloanțelor inamice. Meditând la condiția subumană în care sunt împinși sute de mii de cetățeni ucraineni și ruși, nu-ți poți reprima dorința de a-i vedea pe cei care au urzit năpasta condamnați să-și petreacă tot restul zilelor în condițiile descrise mai sus. Oare cât ar rezista asaltului păduchilor, terorii frigului, mizeriei și bolilor – pentru a nu mai pune la socoteală amenințarea înspăi – mântătoare a inamicului?
Dar confruntările militare moderne nu mai sunt ce-au fost. Au apus vremurile când ducii și regii porneau la război în fruntea trupelor, cu sabia în mână și securea la cingătoare. Ei își puneau la bătaie propria piele, nu „delegau“ responsabilitatea bătăliilor, așa cum fac tehnocrații criminali și psihopați de astăzi. Perversitatea a atins culmi atât de înalte, încât într-o capitală precum Moscova locuitorii par să nu aibă habar că țara lor a dezlănțuit un măcel într-o țară vecină. Conducerea mafiotă de la Kremlin a fost suficient de prudentă încât să mobilizeze trupe mai ales din teritorii aflate la mare distanță de centru. Deocamdată, tinerii din Leningrad și Moscova – și, în general, etnicii ruși – nu au fost trimiși pe front decât în mod excepțional. Evident, nu există un document oficial în acest sens, dar cei care fac recrutările acționează de conivență cu liderii politici. Pentru a întări ideea de neomedievalism, s-a apelat masiv la mercenari sau la modalități numite „alternative“ de a spori numărul combatanților: recrutări focalizate pe emigranți, deținuți, populațiile din regiunile de la periferia federației (ca să nu spunem a imperiului). Putin afirmă (și cine îl poate contrazice?) că există nenumărați etnici ruși, din marile orașe ori din provincie, care se înrolează voluntar și cer să fie trimiși direct pe front. Evident, nu există nicio modalitate de a verifica o astfel de afirmație. Dar, probabil, că ea e la fel de adevărată ca și explicația satrapului de la Kremlin că a atacat Ucraina pentru a scăpa țara de naziști. Faptele expuse mai sus nu sunt decât un crâmpei din tabloul degradant pe care-l oferă omenirea în clipa de față. Dincolo de descompunerea evidentă a ființei umane angrenate în bătălii sângeroase în tranșee, suntem martorii unei uriașe încleștări ideologice. Vom vedea dacă la capătul ei vor triumfa apărătorii civilizației bazate pe democrație și rațiune ori neo-barbarii care au jurat să impună dominația forței brute și a întunericului.