Nicolae Stan, prozator optzecist, „desantist“ în toată regula, autor a numeroase romane, este un scriitor-teoretician care a reflectat pe seama modurilor de construire ale textului și a aplicat metode în cunoștință de cauză. Ca formație este filosof, doctor în această disciplină al Universității București. Proza lui poate fi definită ca riguroasă, bine structurată și logică, aș spune carteziană. Cel mai recent volum publicat de prozatorul cu origini ialomițene (Circulația ideilor literare. Jurnal impresionist, Editura Junimea) este, aparent, mult mai liber în abordarea ideilor și mai greu de clasificat. Este un jurnal „de idei literare“, dar nu numai literare și desprins de modelul notării zilnice a unor fapte sau reflecții. Deși este datat (doar „pe lunile anului“) într-un mod inedit: „mai 1.0“ – adică luna mai a primului an, de la „ianuarie 1.0“ la „aprilie 4.0“, nu există nicio certitudine asupra ordinii și nici nu prezintă interes aspectul cronologic al fragmentelor, separate prin asteriscuri și avînd dimensiuni diferite, între trei rînduri și, mai rar, o pagină. Nu există nicio grupare tematică sau un flux definit prin debit și direcție a secvențelor. E ca un film care nu a fost montat și nu va fi niciodată. „Circulația“ despre care aflăm din titlu este una de mare oraș, cu sensuri duble și unice, cu treceri la nivel și pasaje așa cum s-ar vedea din avion, fără a i se putea atribui un înțeles global, deși este clar că fiecare vehicul are un scop al deplasării și o destinație precise.
„Fulgurațiile“ meditaive ale lui Nicolae Stan au fiecare o coerență proprie. Chiar dacă ele nu agregă propriu-zis un continuum, suma lor oferă un profil al autorului, definesc o concepție a sa despre literatură și, mai general chiar, despre lume. Putem discerne, privind de la distanță, un portret pointilist al celui care scrie, uneori doar transcrie anumite pasaje care l-au interesat și cu care se află în acord. Unele fragmente sînt doar note de lectură, chiar destul de vechi, dar și ele îl definesc pe scriitor. Lecturile autorului, așa cum rezultă ele din acest (fals) jurnal, sînt diverse, destul de amestecate, mai ales că el le prezintă așa cum îi vin în memorie. Unele sînt situate precis în timp („abia ieșit din facultate i-am citit o carte frumoasă, inspirată, cu un stil personal, Povestiri despre om“ – e vorba de Noica), altele nu, dar sînt evident de dată recentă. P. Frankopan, Drumurile mătăsii, titlul e citat în traducere, este o apariție relativ nouă în limba română și nici originalul nu e prea vechi. „Te întărești în ideea că, istoric vorbind, Apusul a măcelărit și a furat Răsăritul“, rezumă Nicolae Stan volumele istoricului britanic.
Nicolae Stan se simte solidar cu ideile lui Mario Vargas Llosa. Apoi sare la Epicur care-l numea pe Aristotel „destrăbălat“ și imediat mai apoi la regretatul său coleg de generație optzecistă Nic. Iliescu, care-l portretiza pe Nino Stratan. Urmează un citat din Ian McEwan și așa mai departe, spre o polemică Maiorescu – Gherea. Apare limpede confortul pe care și-l asumă cu voluptate prozatorul, citind și citînd, intrînd în conversații și dispute cu autorii, în deplină libertate și ilimitare spațială și temporală. Foarte repede, cel puțin acesta a fost cazul meu, cititorul rezonează cu autorul, se simte bine cu el și îl urmează în salturile prin literatură, istorie și filosofie ca într-un joc de tip „arcade“ în care personajul se avîntă de la un palier la altul prin sărituri și căderi, acumulînd artefacte „bonus“ ori trecînd pe sub ele, mereu în avînt. Important este că autorul îl motivează pe cititor. Anumite aspecte îi sînt acestuia din urmă cunoscute, altele nu sau le-a uitat. El poate fi în acord sau dezacord cu un pasaj sau altul, dar este cert că se lasă dus și sedus.
Romancierul Apei negre apreciază că din lumea literară, în care viețuiește și el „70 la sută“ e impostură ascunsă „cu abilitate de geambaș“, dar o găsește, în cele 30 de procente rămase agreabilă, „respirabilă, frumoasă, valoroasă, durabilă“ și pentru acest 30% preferabilă altor tipuri de existență. Vedem că Nicolae Stan e un optimist. Alții n-ar atribui lumii literare un procent mai mare de 5% lucruri pozitive. Dar, chiar și așa, o existență între cărți și cei care le scriu apare dezirabilă. În fapt, scriitorul nu se referă decît foarte puțin la lumea literară, la viețuirea scriitorilor, ci, lucru mai însemnat, la rezultatul scrierii lor, ceea ce este altceva. El își cultivă în voie, cu voluptate cel mai des, afinitățile elective și, în mare măsură, ignoră cele 70 de procente toxice care țin mai mult de viețuire decît de text.
Nicolae Stan realizează la rîndul său un produs delectabil, pentru care un cititor inteligent îi va păstra recunoștință.