Unul dintre cei mai relevanți cititori de poezie contemporană, Ion Pop, clasifică și semnalează „o imagine în mișcare a «vitrinei» literare recente“, după cum prezintă intențiile recentului volum de Lecturi din mers pe coperta a IV-a. Nu este un simplu efort de catalogare, ci expresia unui program peste mode și timp, de la Poezia unei generații (1973), trecând prin Jocul poeziei (1985) – până la masivul tom despre Poezia românească neomodernistă (2018), cuprinzând, în această etapă nouă din scrisul lui Ion Pop, și tablouri generale, așa cum se vede în cele două volume de Cărți la alegere (Poeți și poezie, respectiv Proză, eseu, critică și istorie literară, 2023) și – mai ales, în cele patru volume masive de Antologie a poeziei românești după 1945 (2023), cuprinzând câte un succint portret și o bibliografie pentru fiecare din cei peste 270 de poeți antologați.
Cu un titlu ce exprimă o anumită modestie, admițând presiunea timpului și inevitabilele sale „fisuri“, Lecturile din mers rețin, în raport cu Cărțile la alegere, o atitudine polemică la adresa poeziei diluate, care doar se prevalează de forme și denumiri – dar și la adresa literaturii inconsistente. Poeți și poezie, prima parte a volumului, se deschide astfel cu consemnarea nu a unor „Rapoarte către Walt Whitman“ –, ci cu enunțarea intenției (ratate) de a redacta aceste rapoarte, așa cum o dovedește poezia unui Răzvan Andrei – „prima în cheie LGBT din România“ – conform unui mesaj publicitar de pe coperte; criticul constată astfel „excese exhibiționiste“, „extrapolare programatic abuzivă“, o deschidere „alterată de limbajul de prea multe ori scatologic“. Atent însă la noua poezie, Ion Pop scrie despre autori precum Adrian Lupescu, Mihnea Bâlici, Ileana Negrea („asemenea secvențe nu depășesc sfera purei jurnalistici“ – deși laureata Premiului Eminescu pentru debut „reușește să depășească militantismul ostentativ“).
O altă secțiune importantă este cea a echinoxiștilor – atribut prezent în descrierea și încadrarea mai multor poeți, cum ar fi Teofil Răchițeanu, Aurel Șorobotea, Ion Cristofor, Dinu Flămând, Nicolae Mocanu, Iustin Moraru, Viorel Mureșan, Lucian Perța. Atributul, mai ales din perspectiva unui conducător al legendarei reviste clujene, este fără îndoială corect, dar între acești poeți există diferențe notabile – de pildă, Dinu Flămând sau Viorel Mureșan fiind mai degrabă altfel decât cei de aici, din această scurtă listă. Și din celelalte secțiuni ale cărții se detașează un spirit echinoxist, cum ar fi secvențele despre revista Echinox și „spiritul ludic“, jurnalul lui Ion Urcan sau un dialog cu Adrian Popescu – toate din ultima parte a volumului, intitulată „Documentar“.
Prezența unor necroloage, evocări, nu neapărat pentru dimensiunile analitice – de altfel, nici nu sunt posibile în această latură umană a rememorării – arată că, atunci când scrie despre recenta dispariție a Angelei Marinescu sau când îl evocă pe Aurel Gurghianu – autorul o face din considerente mai degrabă canonice, de completare a unui anumit tablou general. Din acest tablou al ultimilor ani fac parte poeți precum Marta Petreu, Ion Mureșan, Gellu Dorian, Marian Drăghici, Ioana Ieronim sau Varujan Vosganian – de asemenea, autori diferiți, care sunt ierarhizați în mod neutru, alfabetic.
Capitolul final de la Poeți și poezie, intitulat „Recapitulări: câteva momente din evoluția poeziei românești actuale“ – reia principalele direcții din prefața Antologiei poeziei românești după 1945 – subliniindu-se astfel perspectiva de tip canonic a Lecturilor în mers. O perspectivă, trebuie spus, care aparține fundamental unui poet – pentru că autorul Propunerilor pentru o fântână (1966) și al Casei scărilor (2015) este cel care citește „din mers“ – și citește, desigur, mai ales poezie, și mai ales poezie echinoxistă.
A doua mare preocupare a lui Ion Pop, așa cum se vede din acest volum, este cea despre avangardă; studii despre avangardiști traversează celelalte secțiuni ale volumului. Fondatorul unei perspective critice asupra avangardei, prin faimosul Avangardism poetic românesc (1969), urmat de mai multe lucrări fundamentale de sinteză și de monografii, citește în acest volum texte de sau despre „M.H. Maxy, revista Integral și «integralismul»“, despre Michael Finnkental în calitate de exeget al avangardei, despre „Angela Martin în două dialoguri cu Fernando Pessoa“ (în secțiunea „Critică, istorie literară, eseu“), Sebastian Reichmann și relația sa cu Gellu Naum (Poeți și poezie), corespondența lui B. Fundoianu cu familia, a lui Sașa Pană cu Geo Bogza (la „Documentar“).
Dincolo de aceste straturi ale Lecturilor în mers, este cunoscută apetența lui Ion Pop pentru participarea la dezbaterea contemporană de idei; chiar dacă secțiunea prozei, intitulată sec „Trei romane“, este debalansată față de restul lecturilor, ea conține două nume semnificative pentru mișcarea literară de astăzi – Mircea Cărtărescu, autorul lui Theodoros, și pe cel al Andreei Răsuceanu, cu Vântul, duhul suflarea – parte a trilogiei satului C.; din nou, opțiune canonică.
Iar în privința criticii, trebuie notat răspunsul pe care i-l dă lucrării scrise pe repede înainte, Istoria literaturii române contemporane (1990-2020) de Mihai Iovănel, întemeiată pe „afirmații necontrolate“, cu „etichetări sumare numeroase, ca în vremuri nu prea îndepărtate“, „mai mult un inventar decât o abordare critică“, „un șantier de construcții“.
Finalul volumului atenuează liniile de demarcație de până acum, ale criticului și istoricului literar, ale poetului, pentru că sunt cuprinse rânduri și articole despre „Icoane și iconari de la Nicula“, despre împăratul Traian sau reflecții „La Centenarul României Mari“ – alte forme de exprimare a identității, care întregesc unul dintre cele mai active profiluri contemporane.