Poet, eseist, Viorel Mureșan s-a născut la 1 aprilie 1953 în Vicea-Maramureș. Absolvent, în 1979, al Facultății de Filologie din Cluj-Napoca, secția română-rusă. Între anii 1975-1979 a frecventat Cenaclul și revista Echinox, devenind membru al redacției și, implicit, al grupării echinoxiste. A publicat aici pagini de poezie, eseuri, traduceri. Carieră didactică în județul Sălaj. Trece pe la mai multe școli, stabilindu-se la Liceul Teoretic „Ion Agârbiceanu“ din orașul Jibou. A colaborat, vreme de peste patru decenii, la cele mai importante reviste literare din țară. Prezent în antologii de poezie românească, apărute în țară și străinătate.
Vedem lirica lui Viorel Mureșan pe umerii uriașilor, situându-se în descendența onirismului unui Leonid Dimov, cu ale sale Scrisori de dragoste și simbolismul unui Charles Baudelaire, cu ale sale Mici poeme în proză, alchimizând descoperirile acestora din domeniul poeziei și revelându-le într-o formulă contemporană, modernă: „corbul trece înspre pădure ducând în gheare un ied/ căprioara îl privește din mijlocul câmpului/ și/ ca pe o masă întinsă/ la care nu stă nimeni/ ea coboară/ încet/ luna văzută/ printr-o rachetă de tenis“.
Antologia Poștașul rural este una profund melancolică, definită de spleen. Acel spleen care nu este o simplă tristețe, ci un sentiment complex de angoasă existențială, plictis profund, alienare și dezgust față de existență. Este o stare sufletească specifică omului modern, copleșit de monotonia și artificialitatea vieții din marile orașe, dar care, în epoca post-modernă, își întinde influența și în zona rurală, până nu de mult ferită de această contaminare. Atmosfera cărții este una regăsită în expresia Moi ma rêverie. Aceasta provine din dedicația lucrării Petits poèmes en prose sau Spleen de Paris a lui Baudelaire, adresată lui Arsène Houssaye și are semnificații care țin de arta poetică a scriitorului francez. Astfel, „Moi ma rêverie/ Eu, reveria mea“ reprezintă subiectivitatea și creația artistului, universul său mental. „Vous le manuscrit/ Tu, manuscrisul“ se referă la materia primă a operei, textul așa cum l-a scris autorul. „Le lecteur sa lecture/ Cititorul, lectura sa“ simbolizează actul lecturii și interpretarea personală a fiecărui cititor. Baudelaire sugerează că textul este maleabil și că poetul are libertatea de a-l descompune după cum dorește, în timp ce cititorul are aceeași libertate de a-l interpreta. Acesta este un gest de modernitate poetică, care rupe convențiile și propune o artă mai liberă, mai individuală.
Scrisorile lui Viorel Mureșan sunt scrise în siajul acestei viziuni, dar și în acest dublu registru, oniric și simbolic. Poetul mai oferă încă un cifru versurilor sale, apelând la poștașul rural, la o lume rurală, astăzi doar aparent decupată de zgomotul timpului. Scrisorile pe care Viorel Mureșan le trimite sunt destinate atât cititorului cât și sieși. Traiectoria lor este una circulară, amintind de ouroboros. Asemenea lui Facteur Cheval, poștașul din Franța rurală care a petrecut 33 de ani construind un palat fantastic din pietre adunate de pe ruta sa, Viorel Mureșan construiește opera poetică sub forma unui palat de vis, cu „pietre“ – întâmplări, imagini, oameni, necuvântătoare, biblioteci, amintiri, vise, „adunate“ de-a lungul drumului său poetic. Nu întâmplător apare, încă din titlu, figura poștașului. Acesta este agentul dintre lumi, rolul său, de herald modern, este afirmat explicit de către poet în cuvântul ce deschide volumul: „El este, cu siguranță, un mijlocitor între noi și zeitățile care ne guvernează destinul; ne poate aduce binele sau răul din cele patru vânturi.“ Aceste fire trase din misterul universal iau chipuri feminine, precum Doamna de ceară, fata sau bătrâna, se așază în tablouri înfățișând un cimitir sau o bibliotecă. Fișe, cărți poștale, scrisori, tăieturi din ziare, oglinzi, toate, „vacanțe ale sufletului“ sunt rostuite în carte precum scrisorile în tolbă, scrise cu acribie, punctând metafora elegantă și spațiul, golul pe care cititorul urmează să îl completeze cu puterile sale: „mi-am amintit că uitasem o carte deschisă/ printre filele ei se coc mere/ la capitolul următor/ o broscuță verde ascultă ploaia pe lac/ din cerul căzut/ ies solzii de crocodil ai acestor case“.