„Canonul se face, nu se discută!“, obișnuia să spună regretatul Nicolae Manolescu, încă înainte ca noțiunea să se fi încetățenit în vocabularul nostru și, implicit, să fi căpătat statutul ușor solemn pe care îl are azi în universul universitarilor de provincie. Horia Gârbea, discipol declarat – deși nefilolog – al lui Nicolae Manolescu, dă un conținut practic afirmației magistrului, printr-o harnică activitate de întâmpinare critică, nu numai a ficțiunii literare. Un rezultat parțial al acestei activități este culegerea sa de cronici, intitulată O călătorie spre centrul canonului. 50 de poeți contemporani.
Cartea, ne spune autorul într-un preambul, nu este o istorie literară, ci o modalitate proprie de a circumscrie profilul poeziei române din ultimele trei decenii, printr-o serie de poeți și de volume reprezentative. Părțile – are dreptate autorul – spun ceva (câteodată chiar ceva esențial) despre întreg și un bun cronicar literar are deja, prin simpla sa activitate curentă, harta virtuală a unei istorii a literaturii contemporane. Opera lui Pompiliu Constantinescu, în interbelic, sau cea a lui Gabriel Dimisianu, după 1960, sunt dovezile că un „cântar“ critic bine calibrat face mai mult decât un vraf de „teorii“ și „metode“.
Întrebarea care se pune, prin urmare, este dacă în volumul de față Horia Gârbea face pasul care separă virtualul de real, oferind cu adevărat o proiecție coerentă a poeziei române de după 1989.
Înainte de orice, mă tem că orice comentariu pe marginea canonului lui Horia Gârbea trebuie împărțit la doi. Aceasta, deoarece, dintre toate modalitățile posibile de structurare a unei materii stufoase – căci acoperă o perioadă de timp mai lungă decât interbelicul –, autorul a ales-o deliberat (și neinspirat) pe cea mai proastă: împărțirea pe sexe. În sumarul volumului de față întâlnim numai bărbați. Nicio poetă, nici măcar cele care prin valoarea lor demult recunoscută – cum ar fi Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Constanța Buzea, Angela Marinescu, Mariana Marin sau Marta Petreu – se situează în centrul canonului, fiind prezente ca atare în istoriile și dicționarele literare. E o opțiune pe care nu o înțeleg: oricât de enervantă ar fi falsa corectitudine politică, fronda lui Horia Gârbea împotriva ei ratează ținta. În literatură, sexul autorului, ca și alte criterii de discriminare (etnia, culoarea pielii, preferințele sexuale etc.), nu este relevant, mai ales în configurarea canonului, care are ca unică rațiune valoarea estetică. Și dacă volumul al doilea, aferent poetelor va apărea curând, tot nu e bine. Nu posibilitatea largă pe care o oferă replicii feministe apelpisite deranjează în cartea de față, așadar. Ci tulburarea canonului, care nu poate fi înțeles în absența poetelor: cum poți, oare, descrie latura protestatară a optzeciștilor numai prin Traian T. Coșovei, fără Mariana Marin, și cum să descrii cuprinzător lirismul ludic și iscusit versificat al șaizeciștilor numai prin Constantin Abăluță, dar fără Constanța Buzea?
Cu acest bemol, trebuie spus că selecția lui Horia Gârbea este, în general, convingătoare, cu unele generozități și zgârcenii critice mai greu explicabile. O călătorie spre centrul canonului este împărțită în două părți inegale. Prima, Spre centrul canonului, conține 42 de nume, în timp ce cea de-a doua, intitulată nefericit Tineret-speranțe, are numai opt. Chiar înainte de a vedea care este inventarul de nume, trebuie spus că proporția este, în sine, corectă. Numai demagogia „noii literaturi“ acordă premii „opera omnia“ pentru debutanți: criticul (și chiar scriitorul) adevărat știe că tinerii trebuie întâmpinați nu cu laude deșănțate, ci cu un amestec pedagogic de susținere socială și exigență critică. Numai aceasta din urmă îi poate ajuta să-și împlinească talentul. Mă bucur să constat că, încurajând afirmarea tinerilor în literatură din postura de redactor-șef al revistei „Luceafărul de dimineață“, Horia Gârbea își păstrează rezervele firești în ipostaza de critic.
Dar care sunt numele pe care le selectează autorul, spre a defini poezia contemporană?
Trebuie spus că, deși nefilolog, cum spuneam, Gârbea are o bună cunoaștere a istoriei literare. Fiind – la origine – o culegere de cronici, cartea sa conține, totuși, liniile principale de evoluție a poeziei române actuale. „Generația pierdută“, bunăoară, este reprezentată aici de unul dintre poeții care, la revista „Steaua“, au marcat o anumită desprindere și rezervă față de realismul socialist: Aurel Rău. Dintre șaizeciști, îi întâlnim pe Nicolae Prelipceanu, Gheorghe Grigurcu, Constantin Abăluță și Ion Cocora. Curentul de la „Echinox“ este descris prin Horia Bădescu, Vasile Igna și Ion Cristofor. Optzeciștii, cei mai numeroși, prin Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Viorel Padina, Gabriel Chifu, Liviu Ioan Stoiciu, Eugen Suciu, Vasile Dan, Lucian Vasiliu, Arcadie Suceveanu, Nichita Danilov, Adrian Alui Gheorghe, Ion Tudor Iovian, Călin Vlasie. Nouăzeciștii (din rândurile cărora face parte însuși autorul) figurează în tablou prin Cristian Popescu, Daniel Bănulescu, Radu Sergiu Ruba, Mihail Gălățanu și alții. Poeții afirmați după 1990 ocupă și ei un spațiu notabil, prin autori ca Marian Drăghici, Varujan Vosganian, Liviu Capșa, Mihai Măniuțiu sau Mihai Firică. În fine, dintre tinerii autori sunt selectate, cum spuneam, opt nume, dintre care aș semnala pe Andrei Novac, Savu Popa, Laurențiu-Ciprian Tudor și Marcel Vișa.
E limpede că, deși Horia Gârbea scrie critică numai în măsura în care nu face și poezie, proză, dramaturgie, eseuri și traduceri, cartea sa propune o bună „porționare“ pe generații a poeziei actuale, fără ca să facă din criteriul generațional un factor major de organizare canonică.
Sigur că selecția numelor va pro voca discuții, nu numai din partea celor care lipsesc din listă: e o reacție cu care criticii sunt de mult obișnuiți în literatura noastră. Trebuie, totuși, formulate câteva observații cu privire la „lista lui Gârbea“, în pofida faptului că, în principiu, selecția unui critic reprezintă un pariu personal cu timpul și nu poate fi contestată decât în raport cu criteriile sale intrinseci. Dar… atunci când din lista absenților se poate alcătui, pe exact același criteriu, un canon cel puțin la fel de plauzibil, apare o problemă. De pildă, Horia Bădescu și Vasile Igna sunt indiscutabil poeți importanți, însă o definire a echinoxismului prin absenții Adrian Popescu, Dinu Flămând sau Ion Mircea ar produce rezultate cel puțin comparabile pentru profilul critic al grupării. Și invers: dacă etalonul poeților afirmați după 1990 este, să zicem, Marian Drăghici, ce caută în acest tablou Petre Ioan Crețu, Cristian Pavel și destui alții? Când lista absenților o depășește cu mult nu numai pe cea a scriitorilor incluși, ci și pe cea a prezențelor discutabile, structura propusă e în pericol, iar șansele de canonizare scad.
Și aș mai spune ceva și despre critica lui Horia Gârbea, în general directă și la obiect, cu o vădită capacitate de a ajunge rapid la esența textului comentat. Uneori, însă – aș exemplifica prin comentariile pe marginea poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu, Constantin Abăluță sau Marian Drăghici, dar se mai pot da și altele –, în spatele cronicarului de întâmpinare stă, prea transparent, însuși poetul Horia Gârbea. Care își confruntă involuntar propriul crez și poetica personală cu universul poetului analizat, dialog în care claritatea critică se preface într-o rezervă tăioasă, iar empatia întâmpinării, într-o zeflemea abia camuflată. Utilitatea critică a unor asemenea analize scapă: este riscul asumat al unei activități literare complexe, în care nu e ușor ca Horia Gârbea să se despartă de una sau de alta din propriile sale mize, în favoarea unei mize critice exclusive.
O calitate remarcabilă a volumului O călătorie spre centrul canonului. 50 de poeți contemporani o constituie afecțiunea discretă cu care criticul se raportează la creația lirică actuală. Gârbea nu se simte deloc „singur printre poeți“ – desigur, și pentru că poeții de azi nu sunt dinozaurii realist-socialiști printre care își croia drum, în 1964, Marin Sorescu –, ci gustă din plin bucuria acestui joc intelectual superior care este literatura. Critica sa știe să rămână sobră, deși pe dinăuntru criticul este încălzit de pasiunea pentru poezie și de plăcerea de a face parte din spectacolul pe care îl comentează.
Apreciez cum se cuvine onestitatea lui Horia Gârbea de a ne oferi, după o lungă activitate de receptare imediată a literaturii, imaginea sa neprefăcută despre (o jumătate din) poezia română de azi. Timpul va valida – sau nu – perspectiva sa.