Poeme de Angela Martin
Va fi întotdeauna mult de atunci
E toamnă
ori doar vreo vedenie
îi face cu ochiul
privirii mele ruginii?
Iată, am ajuns într-un loc
necunoscut
în care nu mă regăsesc:
am luat în picioare toate miriștile,
toate potecile,
toate frunzele
până am devenit eu însămi un
frunziș adevărat
înfiorat de sunetul aromat
al culorilor.
Întâmplări peste întâmplări
m-au așteptat,
m-au pândit,
m-au urmărit
și m-au hărțuit până aici:
m-au împresurat
și m-au înfricoșat sâsâind,
m-au încolăcit ca șerpii,
m-au stors și m-au secătuit
până am rămas o biată tufă de spini:
când m-am întins după struguri
mi-i culesese deja, cu mâini cu tot,
via.
Miloasă, mi-a lăsat
doi cârcei uscați
răsuciți în răcoarea spânzurată
a zilei de mâine
rămasă nevisată
pe araci.
Și-apoi ce să mai fac cu ambele
mâini culese?
N-am să mai am cu ce să mă sprijin
în coate
pe pervazul cerului plutitor,
să petrec cu jind ca o pasăre bolnavă
anotimpurile,
n-am să mai pot cânta
în copilărie
la vioară,
n-am să mai pot înota
decât lopătând cu umerii și
cu picioarele
prin tumultul unei primăveri
curgătoare ca apa Mureșului
care nu se mai întoarce
devreme ce-a plecat.
Dar va fi întotdeauna mult de-atunci,
din primăvara aceea,
când creșteam și mi-era dor –
așteptările îmi înverziseră
ca niște livezi
de cireși timpurii
și te zăream venind din zare
cu pletele în vânt
ca niște vâsle glorioase întorcând
apele seninului.
Grăbește-te! Grăbește-te! îți strigam
din răsputeri,
deși strigătul meu nu ajungea
până la tine:
mi-l legaseră la gură norii
și mi l-au tot mânat
în depărtarea aceea neștiută,
din care îmi spuneai adio
legănând un braț de amintiri.
Dar nici amintirile tale
nu erau decât o noapte friguroasă
cu multe capete nevăzute,
cândva căzute
înaintea și în urma mea.
Fiind de-acum vremuiți
Vine toamna, îmi spui cu glas stins,
de parcă te-ai teme
de frumusețea acestui anotimp
ca de amenințarea
unui pericol iminent,
de parcă ai simți deja
cum te zgâlțâie vântul
din slabele-ți încheieturi
ca pe un indicator delabrat
întorcându-ți fața de tablă
în direcția opusă
din care inevitabil
am venit cu toții
și unde nu ne mai întoarcem nicicând
fiind de-acum vremuiți
de noianul sărbătorilor
prin care am trecut încolonați
pe sub șipotul anilor.
Dar mai înțelege, astăzi, cineva
cuvintele vremuiți, noian ori șipot
eliminate din lipsă de uz
din dicționarele noastre explicative,
și ilustrative,
din cele de sinonime,
din doomuri
și din alte tomuri dedicate limbii
române?
Ori numai noi, cei vechi,
mai știm despre ce vorbim
și simțim ceea ce vorbim
și vorbim ceea ce ne amintim
cât va fi să ne mai amintim?
Poeme de Savu Popa
***
Copilăria
A rămas teaca
În care
Viața mea
Își ascunde
Toate
Ascuțișurile.
***
Și-a adunat
Cerurile
Din existența ei
Dusă
Uneori ca pe o cruce
De funingine și ger,
Alteori ca pe o cruce
De oase,
Adeseori ca pe o cruce
De fulger
Care lumina totul
În jur
Sau prefăcea-n
Cenușă
Orice-i ieșea-n cale.
Și a început
Să-și coase cerurile
Între ele,
Până când
I se va termina
Toată ața
Vieții.
*** Uneori Istoria E scrisă De palma Născută Dintr-o Gheară.
***
Țipătul cocoșilor În miezul zilei-
Al izbirii Cerului De un iceberg.
***
Odată, când eram în clasele mai mici,
Ajunsesem acasă
Cu ghiozdanul
Plin de pământ.
Ghiozdanul acela al meu,
Care mă însoțise în toate clasele
primare,
Apoi, în cele gimnaziale,
Cel care-mi suportase toate
aplecările de spate,
Cu un stoicism exemplar.
Măi să fie,
Făcuseră ai mei, în același timp,
Nevenindu-le să creadă,
Cum de atârna atât de greu
ghiozdanul acela,
Dar, ce cari tu, în spate, măi copile,
Bolovani, bucăți de fier, pietre de
moară!
Și când tata
Deschise ghiozdanul,
Uluirea i se așternuse pe chip
Ca un nor deasupra unei pajiști.
Ce mă apucase, o luasem pe arătură,
cumva?
Unde sunt cărțile, mâncarea,
ustensilele?
Ce însemna o asemenea grozăvie?
Cine a umplut cu pământ
Ghiozdanul?
Eram, cumva, ținta
Vreunei batjocuri
A celor mai mari?
Nu, tată, nu, mamă,
Pur și simplu,
Așa-mi venise mie,
După ce profesoara, la ora de
geografie,
Ne explicase, apucând globul
pământesc din carton
Întocmai ca pe o căpățână de ied
găsită la marginea secată
A unui șanț,
Că pământul este rotund.
Și avusese-n ochi o licărire
De ziceai că ochii ei, mici și negri,
Aveau să se deschidă ca niște petale
Din care te miri ce urma să răsară,
Fie o jerbă de păpădii, fie un lotus de
foc.
Voiam
Să am în spate
Pământ,
Cât mai mult,
Să-i simt rotunjimea
Care să dea o formă spinării mele,
Să o mângâie, în permanență,
Matern.
Să fiu ca acel titan
Care cărase în spate planeta,
Să aflu dacă inima bate mai repede
sau mai încet,
Îngreunată fiind de atâta cărătură,
Și, mai ales, să aștept să crească
Acel pământ,
Să devină o mică planetă
Legată printr-un cordon ombilical
De întregul meu corp.
Sigur, nu le-am spus alor mei cu
aceste cuvinte,
Însă, au înțeles ei ideea.
Numai că, pe o planetă,
Se puteau întâmpla cutremure,
cataclisme,
Războaie, revoluții, schimbări de
regim,
Molime, asedii, nașterea și moartea
unor oameni,
Înfrângeri, miracole
Și altele.
Nu eram atât de conștient
La acea vârstă
Sau nu luam în serios
Asemenea aspecte
Care țineau de universul celor mari.
Îmi amintesc doar că
M-am împotrivit cu o încăpățânare
teribilă
Golirii acelui pământ
Care a rămas în ghiozdan o
după-amiază
Și o noapte întreagă.
A doua zi,
Am descoperit,
Deschizând fermoarul ghiozdanului,
Că întreg pământul din interior
Devenise, pe alocuri, mocirlos,
Mustea de mușuroaie de cârtiță
Și, pe deasupra, îi crescuseră, pe
margini,
Și câteva cruci, semn că suferea deja
De diagnosticul mortal.
Nu aveam de ales,
Am ieșit cu ghiozdanul afară,
L-am dus la intrarea în grădină
Unde am deșertat tot pământul,
Scuturând bine,
Până nu a mai rămas niciun fir de
praf.
Mă simțisem apoi,
În zilele următoare,
De parcă îi întorsesem
Copilăriei,
Spatele,
Lăsând-o
Ca pe un ghiozdan
Gol,
În iarba deasă,
Aureolată
De un cer pustiu.