Contemplat în izolarea sa, cuvântul rost (din lat. rostrum „cioc“ sau „gură“) ne deșteaptă în minte numeroase semnificații, dintre care unele au de-a face direct cu problemele limbii sau ale limbajului. În scrierile noastre vechi, rost încă mai poate fi aflat cu înțelesul primar de „gură“, precum și cu acela (derivat) de „limbă“ ori „vorbire“. Cu accepții speciale, rost se mai păstrează în expresii ca a lua la rost, a ști/învăța pe de rost etc. Chiar și sintagme stabile ca fără rost, a avea (un) rost, a nu avea (niciun) rost (pe lume) ne trimit cu gândul la o hermeneutică sui generis a vieții, ca și cum existența omului ar putea fi examinată filologic. (De altfel, se pare că expresia sensul vieții, la care ne raportăm astăzi frecvent, își are originea, în ultimă instanță, într-o împletire lexicală germană, Sinn des Lebens, creată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de un filolog convertit la filosofie: Friedrich Nietzsche.) În Scrisoarea I, Eminescu prezintă o intuiție asemănătoare: „Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost, / O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?“.
Constantin Noica s-a ocupat in extenso de acest cuvânt, răsucindu-l pe toate laturile (și pe toate muchiile), în căutarea unor valențe speculative latente, și susținând, printre altele, că rost este un fericit echivalent românesc pentru anticul cuvânt grecesc logos. Și Eugeniu Coșeriu considera că rost îl traduce exact pe logos (ca și pe lat. ratio, de altminteri). Nu este exclus ca rost să fi fost influențat cumva de logos în vechime, la un moment dat. Pesemne că așa se explică, măcar în parte, felul în care termenul cu pricina s-a îmbogățit cu semnificații precum „rațiune“, „rol“, „scop“, „sens“, apoi „rânduială“, „regulă“, „plan“ ș.a.m.d. Fie și metaforic, rostul războiului de țesut (ca deschizătură lăsată pentru a trece suveica printre firele de urzeală) ne îndreaptă și el către produsul vorbirii, de data aceasta ca text (descendentul neologic al latinescului textus, însemnând „țesătură“).
Câteva exemple poetice ne vor lămuri mai bine. Bunăoară, la Coșbuc, „rostul vorbei“ se vădește a fi „semnificația“ originară a cuvântului: „De când e lumea lume și rostul vorbei rost, / Domn bun, cum a fost Stâlpeș, nici nu-i și nici n-a fost…“ (Tulnic și Lioara). Tot la el, rost este utilizat în fragmentul de mai jos cu accepția de „sens“ al unui text/discurs (adică „tâlc“, și nu „gură“, cum îl încadrase Noica): „De-atunci totuna este firea, / Dar multe nu-s din câte-au fost / Azi nu-i Ileana nicăirea, / De-abia trăiește-n pomenirea / Poveștilor cu dulce rost.“ (Brâul Cosânzenii). Alteori, rostul respectiv, greu de surprins, ținând de ființa misterioasă a iubitei ori a lumii, îmbracă haina inefabilului, cum descoperim în versurile lui Vlahuță: „Ce vorbe-ar fi putut să-nșire / Adâncul rost din ochii tăi, / Din calda, umeda privire / Și din surâsul tău dintâi!…“ (În fericire); „Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii, / Să ne cânte rostul lumii și splendorile naturii?“ (Unde ni sunt visătorii?…).
De la substantivul rost s-a format ulterior verbul a rosti (cu infinitivul lung rostire) din preocuparea vorbitorilor de a-i menține semnificatul lexical în apropierea chestiunilor de limbă. Când s-a dorit desemnarea celorlalte direcții, conținutul semantic al lui rost a prins să curgă și pe o altă albie, dând naștere unui verb aparte, a rostui, adică „a pune în ordine“, „a procura ceva“ etc. Cât despre rostire, acesta se referă îndeosebi la pronunție. La Sextil Pușcariu (vezi cartea sa Rostirea, publicată postum în 1959), cuvântul în cauză s-a specializat ca termen lingvistic, indicând fonetica și fonologia unei limbi istorice. Nu cu multă vreme în urmă, am înregistrat și încercarea cuiva de a transpune în românește sintagma terminologică lingüística del decir (lansată de Ortega y Gasset) prin formula lingvistica rostirii.
În fine, întrucât cuvântul rost a tins să-și împrăștie cu generozitate, pe un spațiu larg, semnificațiile, oamenii de cultură au simțit nevoia de a-l reașeza mai apăsat pe terenul limbajului. Așa s-a ivit sintagma rostul limbii, care, la rându-i, înseamnă mai multe lucruri, în conformitate cu înțelesurile (să le zicem) „nelingvistice“ ale cuvântului rost (pentru a elimina riscul unui eventual „pleonasm latent“). Astfel, pentru unii, rostul limbii reprezintă fie construcția ori structura gramaticală a limbii, fie facultatea ori competența lingvistică (idiomatică) a vorbitorilor ei. Pentru alții, rostul limbii evidențiază rolul capital al limbii materne în viața unei națiuni, țintind și ideea de „cultivare a limbii“ (a celei literare, desigur). Căutând rostul limbii, unii au în vedere, de fapt, esența ori ființa limbii, ajungând, așadar, să vină în contact cu filosofia limbajului (vezi, de pildă, Gabriel Chifu, Rostul limbii, în România literară, nr. 41-42/2019, pp. 11-12).
În definitiv, rostul limbii (noastre) îl putem revela (și releva) pe diverse căi: prin cercetări de semiotică, de hermeneutică a sensului, de frazeologie, de etimologie, de gramatică etc. Totodată, putem pune în lumină același rost al limbii grație filosofiei limbajului și, mai mult decât atât, îl putem îngriji și desăvârși, ca exprimare corectă și elevată, cu ajutorul deontologiei limbajului. În acest context, se cuvine să nu neglijăm importanța textelor literare. Coșeriu avea convingerea (pe care a și demonstrat-o adesea) că deplinătatea funcțională a limbajului se găsește pe tărâmul literaturii artistice.
Pe această linie, înainte de a încheia, îmi permit să înfățișez următoarea „întâmplare“ instructivă. În liceu, a trebuit să memorez (ca să recit într-o anumită ocazie) poezia Tâlcuri de Lucian Blaga. Atunci nu mi s-a părut o realizare artistică deosebită (mai ales că avea și o rimă imperfectă: „umbra / bruma“). Iată însă că anul acesta, de ziua marelui poet ardelean (la 9 mai), mi-au revenit în minte versurile sale și, de data aceasta, ele mi-au răsărit foarte profunde în simplitatea lor: „Tâlcul florilor nu-i rodul, / tâlcul morții nu e glodul. / Tâlcul flăcării nu-i fumul, / tâlcul vetrei nu e scrumul. / Tâlcul frunzei nu e umbra, / tâlcul toamnelor nu-i bruma, / dar al drumului e dorul, / tâlcul zărilor e norul, / ducăușul, călătorul.“
Să recunoaștem că termenul tâlc este, în sine, departe de bogăția semantică a cuvântului rost, dar cât de bine reușește Blaga să îl umple cu diverse distincții de natură semantică! Abia după ce studiezi și ceva semiotică, și ceva hermeneutică, și ceva filosofie etc. înveți să observi cum poartă Blaga tâlcul de la „indice“ la „sens“ și să înțelegi altfel lucrurile și relațiile dintre ele (care nu sunt doar „inferențe“), rațiunea lor de a fi. Și din spectacolul lumii, prin perdeaua de fum, începi să discerni, poate, ceea ce contează, ceea ce are cu adevărat însemnătate…