poemele stingerii
*
tot mai obosite de umblet cuvintele
îmi cad uneori din suflet și mor justificând printr-un simplu fior
eliberarea de orice constrângere de-a rămâne cu mine
atunci eu desprind armonii din lutul bogat al tăcerii
îngenuncheată-n tristețea unei atemporale ninsori
o pasăre oarbă îmi cade din suflet
printre invizibile rănile timpului
a cărui căință pare-un sigiliu
așezat peste chipul smereniei la cântatul al treilea și ultimul
când obosite de umblet cuvintele
se-adună-ntr-un cort stingher al memoriei
la căderea nopții de-un cenușiu impur
atunci definitiv pierdut pare începutul de ziuă
și eliberat de orice constrângere
de a-mi ține aproape cuvintele
îngenuncheate-n tristețea unei atemporale ninsori
*
încerc să merg mai mult prin mine
când cărările sudice mi se-ntind la picioare tăcute și goale
să le-nghesui sub tâmpla asfințită a clipei
ea macină nedumerită neputința și teama la moara unei vechi presimțiri
prin care o voce pe care-am uitat-o
îmi șoptește că doar nimicul rămâne la fel
provocând din vreme în vreme lumina
să coboare cu el în pulberea timpului orgolioasă și tandră
și să rămână trează până la ziuă
în chioșcul pe care-l schițez în memorie și-n care mama ne desenează un înger din petalele trandafirilor galbeni
încât fântâna cu privirea pierdută de care mă apropii în gând
ia chipul blând al oglinzii
care-mi face poate o ultimă favoare
provocând lumina să mai rămână cu mine sub tâmpla (deja) asfințită a zilei de mâine
*
fără nicio victorie la întâlnirea cu timpul
încerc să improvizez nimănui un răspuns
întunericul îmi ascunde-n lumină chipul sedus
de-o veche însingurare a lui
într-o lume care dă semne grave de bătrânețe încerc să prind din urmă încă o zi
în cortul rezemat de frumusețea vie a vieții
unde ung cu lumină pâinea din copilărie
și-alunecând pe coaja câte unui vis mă mir statornic
că timpul nu-i atât de dornic ca mine de lumină
dând semne grave de tristețe
prin răsturnări bruște de sens
încât nu știu și nu-mi imaginez
în cortul unde încă mai veghez
cât poate vântul rece al primejdiei să-i schimbe lumii mersul
și-atunci improvizez fără să stau pe gânduri un răspuns
nimic nu pare că mai e de spus