Este vorba de debutul în proză al lui David Seko, scriitor de 19 ani din Timișoara, cunoscut până acum pentru câteva proiecte dramatice și pentru activitatea din cadrul documentarului Timișoara: Harta Secretă, coordonat de Adriana Babeți.
Volumul cu care debutează se intitulează Războiul fără veac și este unul dintre cele mai convingătoare prime volume pe care le-am întâlnit în activitatea mea de critic literar.
Alcătuită din cinci povestiri, un prolog și un epilog, cartea poate fi citită ca o culegere de proză scurtă: între acțiunile narate în cele cinci capitole sunt distanțe temporale, câteodată, de sute de ani. Primul dintre ele, Amintirile vulturilor, este plasat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în Italia partizanilor care luptă împotriva ocupației germane. Ultimul, Cele două țărmuri, ne trimite mult înapoi, în timpul cruciadelor. Între ele, avem povestiri plasate în Spania ocupată de trupele napoleoniene, în aceeași Spanie, dar a „Invincibilei Armade“ a lui Filip al II-lea, și în Rusia lui Ivan cel Groaznic.
Dar aceste povestiri se îmbină în mod straniu nu numai prin miza lor – care e a întregului volum –, și anume, o viziune tragică asupra condiției umane și a istoriei, ca expresie a bestialității care le animă pe amândouă. Italia mussoliniană și Spania ocupată de trupele lui Joachim Murat sunt legate de figura Dictatorului și de Mediterana, cu catolicismul, cu stilul ei de viață și cu temperamentul ei asemănător. Apoi, Augustino Vibora, torționarul secret al lui Filip al II-lea, și Ivan cel Groaznic, deși primul e un personaj fictiv („vibora“ înseamnă „viperă“ în castiliană), se joacă, în timp ce ucid și distrug orașe întregi, cu niște figurine de ceramică înfățișând oameni miniaturali, pe care le mută pe o tablă, în timp ce dispun de viețile oamenilor concreți. Aceleași figurine le va găsi o primată pe o plajă, în epilogul fantastic care înfățișează o planetă goală, fără oameni. Cartea poate fi citită, așadar, și ca un roman neobișnuit, al cărui criteriu de coeziune se schimbă de la un capitol la altul: prozatorul lasă alegerea pe seama lectorului.
E, neîndoielnic, una dintre plăcerile cele mai rare ale criticului de azi să întâlnească un tânăr scriitor care nu se lasă sedus de modă și nu scrie în stilul de „cor Minisong“ în care scriu ceilalți prozatori de vârsta sa. David Seko, în Războiul fără veac, nu este nici „minimalist“, nici woke, nici mizerabilist. Miza cărții sale este deasupra ideologiei și a corectitudinii politice și este deopotrivă literară și spirituală. Cultura tânărului autor e impresionantă, prin comparație cu a generației sale, dar și mai reconfortantă este siguranța cu care el o manevrează, nelăsând livrescul să sufoce epicul și făcând din viziunea asupra istoriei un „motor“ al narațiunii. Romanul său/ colecția sa de povestiri (eu optez pentru prima variantă) se citește cu aceeași pasiune rece cu care este scris, dar „scriitura aventurii“ nu obturează accesul la semnificațiile mai înalte ale textului.
David Seko lucrează cu o tehnică a narațiunii istorice pe care nu prea am mai întâlnit-o, cel puțin, nu în literatura noastră. În Corida pisicilor negre, de pildă, el construiește o parabolă a puterii – și a consecințelor exercitării ei – în rama unor întâmplări istorice reale: incursiunea trupelor napoleoniene în Spania, între 1807-1814, înlocuirea regelui legitim Carol al IV-lea cu fratele lui Napoleon, Joseph (devenit José I), revolta populației spaniole și masacrele perpetrate de francezi, care se vor sfârși cu a doua înfrângere imperială, după cea din Rusia. Prozatorul manipulează verosimil datele istorice – care ne spun că Soult și Masséna au jucat un rol mai important decât Murat în cucerirea Spaniei –, pentru a construi, în Joachim Murat, un personaj bestial al cărui hybris își pune amprenta asupra destinelor a mii și mii de oameni și, în cele din urmă, asupra Istoriei înseși. La fel, în Viers din guzla iernii, Seko imaginează, în cadrul unui alt eveniment istoric real (distrugerea orașului Novgorod, actualul Veliki Novgorod, de către Ivan cel Groaznic), o poveste despre patimă și răzbunare. În care „motorul“ istoriei bestiale nu sunt nici forțele materiale, cum spusese istoriografia comunistă, nici păcatul omenesc, așa cum pare până în momentul în care țarul cel demonic mărturisește că a știut de la bun început că scrisoarea ticluită de prezicătorul ambulant Peter Volynets, ca răzbunare, era falsă. Altfel spus, distrugerea unui oraș și exterminarea locuitorilor săi se produc fără pricină, dintr-o voință bestială care depășește puterea de înțelegere a omului rațional. Cum spune altundeva Seko: „Ucid oameni care și-au dorit întotdeauna să ucidă și oameni care n-au crezut vreodată că vor ucide. Mor oameni care ar fi trebuit de mult să moară și oameni care ar fi săvârșit lucruri însemnate dacă ar mai fi trăit.“ Ceea ce contează este ca pedeapsa să fie cumplită, nu rațiunile pentru care este administrată: „Are să afle ce s-a petrecut. Are să-i pedepsească amarnic pe toți cei implicați. Se întreabă ce rol avusese în toată tărășenia ariergarda pe care o trimisese în localitate. Cine îndrăznise să-l sfideze? Cine ucisese sânge din sângele său, sperând să-și ascundă păcatele? Omul nu învață niciodată. Cu adevărat, singurul lucru care îl sperie este moartea.“
Alteori, „rama“ istorică în care David Seko construiește ficțiunea verosimilă este mai largă, așa cum se întâmplă în primul capitol, Amintirile vulturilor. Acolo, pe fundalul poveștii imnului Bella ciao, al partizanilor italieni, se derulează unul dintre episoadele rezistenței acestora împotriva ocupației germane, care survine debarcării Aliaților în Sicilia și înlăturării lui Mussolini. Aici, raporturile sunt răsturnate: bestia nu mai este Dictatorul atotputernic, ci Wohlt, un comandant SS, fost grădinar al lui Hitler. Mânat de același hybris, nazistul își conduce, cu teutonică încăpățânare, oamenii la moarte din pur dispreț, de-a dreptul rasist, față de italieni. Prozatorul nu scapă ocazia de a introduce aici o temă secundară, dar la fel de tulburătoare: memoria. Ce rămâne din eroismul partizanilor italieni, la câteva decenii după sacrificiul lor? Cineva ar putea spune că imnul. Însă imnul însuși este astăzi fredonat ca un șlagăr pop cântat de diverși artiști, fără nicio legătură cu evenimentele care l-au consacrat…
În fine, în Cele două țărmuri, legătura cu istoria reală este încă și mai laxă. Regele Deleastin Întâiul nu este, evident, atestat, regatul său nu este numit în text, după cum nu sunt precizate nici cruciada în care a fost implicat, nici suveranul pontif care a convocat-o. Deși fictive, întâmplările narate sunt totuși verosimile, pentru că astăzi știm cât de absurde și de inutile au fost cruciadele. Regele visează un bard care îi spune: „Vechi prieten, ți-a venit timpul! Îmi permit să te numesc prieten pentru că te-ai folosit din belșug de mine și de meșteșugul meu. N-ai priceput mare lucru din bâlciul în care sunteți azvârliți cu toții la născare, dar asta nu schimbă lucrurile cu nimic. Ne vedem curând! Răul împrumutat din împărăția mea se va întoarce înzecit. Înlăuntrul vostru, cunoașteți asta. Focul stârnit de mâna omului viu nu e nimic pe lângă văpaia în care sfârșește omul mort.“ Cântecul din primul capitol revine aici ca sugestie și laitmotiv al sublimei înșelăciuni care poate fi arta: promițând glorie și memorie eternă, ea îi face pe oameni să creadă în mituri pe care realitatea le prăbușește, în cartea lui David Seko, în crimă, sânge, foc și uitare. Visul absurd al Imperiului îl scufundă pe omul lipsit de spiritualitate (și de umanitate) în bolgiile Infernului, deopotrivă aici și Dincolo.
Mi se pare uluitoare maturitatea cu care tânărul scriitor timișorean și-a gândit și și-a scris volumul de debut. Cu o siguranță a frazei care trădează deopotrivă talentul și cultura literară, cu un echilibru al proporțiilor demn de un prozator experimentat și cu o pasiune (repet epitetul: rece) a configurării unui univers amintind de tablourile lui Hyeronimus Bosch, David Seko a pătruns în literatură cu o carte unică. Nu știu ce va face după Războiul fără veac, dar sunt sigur că vom mai auzi de acest scriitor.