Într-un mediu liric al dislocărilor, incongruențelor, tensiunilor staționare, o perspectivă luminoasă, o caligrafie a sufletului expus public cu fiorul cu care se expune sie însuși ni le oferă poezia Andreei H. Hedeș. O figură a împăcării cu sine străină de vanitățile curente, placată pe împăcarea cu existența la un mod reprezentând o paradigmă inclusă. Fără complexități voluntare, într-o cursivitate a percepției directe care valorifică normalitatea de regulă omisă din repertoriul poeților de azi. Totul cu aerul de-a decurge de la sine, sub semnul unei sensibilități ospitaliere. Peisajul freamătă de emoția ființei care îl înregistrează: „foșnetul alb/ al fulgilor mari/ ninsoare de-aprilie/ imperiale/ crizanteme de gheață/ înfloresc/ de sub malurile/ Someșului/ zaț de cafea/ pe margini/ îi întorci spatele/ și pleci/ cauți ceva/ cunoscut/ ceva familiar/ căruia să-i dai/ nume.“ (Ninsoarea). Dispoziția curentă e cea a captării unui narativ al naturii însoțit de o imagine plastică până la limita misterului sugerată cu naturalețe. Domină o atmosferă festivă. Totul n-ar putea decurge decât bine, într-o ambianță materială care-și oferă cuceritoarele detalii. Dacă apar împrejurări dubitative, ele sunt transpuse în limbajul simbolic al naturii: „poate/ în scorbura aceasta/ locuiește/ stăpânul cormoranilor/ cel care/ îi poartă/ încolo și-ncoace/ pe cer/ cel care/ îi duce și-i aduce/ îi face/ să apară și să dispară/ înflorește copacii cu ei/ îi scufundă/ în apele mici/ ale Someșului/ să intri/ sau să nu intri/ (…) să te-ntorci/ să arunci sare/ peste umăr/ să pleci?“ (Scorbura). Marile probleme existențiale se contrag în delicatețea peisajului, își amortizează vibrația: „plimbarea ta/ între lumi/ cu pași mărunți/ cu grijă/ să nu luneci/ să nu te abați/ să nu cazi/ în vreo capcană/ întinsă/ de poporul nevăzut/ din tărâmul/ cu arbori căzuți.“ (Dimineața). Acuarelele care însoțesc textele au la rândul lor o exactitate visătoare, o discreție senină care tatonează lumea în idealizarea sa. Tonul radios al creației Andreei H. Hedeș se cuvine a fi prețuit precum o oportună replică dată unei actualități confuze.
*
O surpriză ne-o produce și ultimul volum de versuri al Mariei Trif care se înscrie cu energie, nu fără indiscutabile valențe personale, în stilul „clasic“ ilustrat de predecesori, precum Al. Andrițoiu și Ion Horea. O muzicalitate scriptică devine una afectivă, stihurile căpătând elanul unei mișcări lăuntrice, asociindu-se armonios prin structura lor formală aidoma unui dans. Efectul e cel al unei mitologii a clipei ce se înscrie nostalgic cu o specifică senzualitate expresivă. Eul auctorial se caută căutând lumea, o lume pusă în situația de-a se căuta pe sine. Rezultă o disciplină a provocării stăpânite prin cadența versificației, liberă în virtualitatea sugestiilor sale. Avem a face cu un blând inconformism, de la dispoziția melancolică intrată în joc până la postura meditației stilate. Remarcabila unitate nu e doar un ecou al trecutului scriptic, ci și al unei prezențe lirice actuale, suplimentar atractive. Un entuziasm cadențat leagă timpurile fantaste: „De-atât albastru se făcuse luni,/ Își ridicase tălpile câmpia,/ Din vârful inimii puteai s-aduni/ Și să-mpletești în lacrimi poezia.// De nerăbdare se făcuse NOI/ Prin cer și pe pământul ros de patimi;/ Puteam să curăț nourii de ploi“ (Albastru de luni). O permanentă oscilație a trăirilor aprofundează dramatic relatările în relativitatea lor pasională: „Îmbătrânim, iubite – doi ciudați/ Care-și sfârșesc spre începuturi zborul/ Și-i arde până-n măduvă fiorul/ Înaltului. În dor înfășurați.// Mă strânge pieptul, coapsele-s de jar/ Când brațul tău le-adună împrejuru-i;/ Caut să-i leg pudorii goale șnurul,/ Dar fir de gând nu mai găsesc măcar!“ (Doi ciudați). Pe acest fond al neîmplinirii idealizatoare, apar accentele repetate ale patetismului: „Să ningă lung peste această vreme,/ Să cearnă început fără sfârșit/ Că amintirea uită să te cheme/ Și uită gândul că te-ar fi gândit.“ (Catren de iarnă). O poezie a poeziei e abordată cu interstiții psihofizice care-i acordă o autoritate a realului astfel solicitat. „Și azi poemul meu te scrie/ Cu vârful umărului stâng/ Pe lacrimile de vioară,/ Doinit de-un cântec, să te plâng.// Te scrie-amănunțit, pe pietre/ Din gând căprui și încurcat,/ Te știu și-aleile și teii/ În parcul unde n-ai călcat.“ (Înscris în poem). Vitalitatea se impune irepresibil în rostul său comunicativ, în familiaritatea sa duală cu postura personală și cu cititorul precum o despovărare morală: „Iar în rest, ce să-ți spun, tot așa cum se știe,/ Mai plătesc câte-un cost, mă mai dau cu simbrie/ Unor versuri, cu ziua, unde pot să îmi strig/ Junghiul verde din stern și durerea de frig.// Le mai scriu pentru a-ți spune, din orașul cu brazi,/ Că adaug o luni marții-n care mă scazi./ Scriu cu-n vârf de cuțit, pe o fașă de scut,/ Sunt, de-un pas, unde-am fost,/ ești cum nu am vrut.“ (Vers de scrisoare). Monotonia însăși devine o chemare dolorică a unei lumi precum un recurs al imposibilității sale: „Același târg cu oameni de zăpadă,/ Aceeași rană-n înfiptă-n vârf de spadă,/ Același drum spre-același nicăieri,/ Cărări de mâine pe un câmp de ieri.“ (Între altfel și la fel). Ca un antidot se ivește graba, precipitarea unui trecut ce nu s-ar cuveni să dispară, reintegrat în prezentul fugitiv: „Să te grăbești, s-ajungi cât mai anină/ Sclipiri pe prispa unui gând uitat/ În pieptul meu, iar timpul scăpătat/ Mai reazemă o geană de lumină.“ (Grabnică chemare). Pentru ca transpunerea în ceea ce se numește carpe diem să constituie apogeul acestor experiențe umane-prea-umane, în suferința lor resignat ornamentală: „E-așa frumoasă clipa ce ne ține/ Pe prispa înserării gând în gând/ Și drag în drag că nici nu se cuvine/ Să ne-ntrebăm cumva și până când!// Zburăm, cuminți, prin zările profunde,/ Netulburați, spre țărmurile noi,/ La ce ne-am întreba și până unde/ Cât nu privim niciunul înapoi?“ (Romanță). Reiterând cu brio o formulă anterioară, în toiul unei postmodernități standardizate, Maria Trif merită apreciată pe măsură pentru o atare cutezanță.