Casa cu urechi
Trăim într-o casă în care
pereții au urechi.
Erau mici, la început.
S-au făcut apoi tot mai mari,
cam cât cele de măgar.
După asta le-au crescut dinți și copite.
Când nu le place ce vorbim
ne pomenim cu câte o copită în burtă.
Altădată să vă țineți gura, ne strigă
unul dintre ei.
Și ne-o ținem, care pe unde poate.
Eu îmi țin gura la ceafă
ca să nu fiu ușor de prins
atunci când vorbesc ce nu trebuie.
Când ești prins,
ți-au și retezat limba,
pe cea maternă în primul rând
ca să-ți poți aminti pe săturate
tăcerile pe care le-ai supt
odată cu laptele mamei.
Și le-a mai crescut ceva pereților
din casa noastră
coadă la doctorul de familie
și coarne.
Odată am zis în gând:
Seamănă leit cu dracul!
De unde să știu că ne pot
auzi gândurile?
Ni le-au ronțăit în câteva zile
pe toate.
Le-o fi fost foame am spus,
privindu-le burțile umflate.
Taman când credeam
că sunt sătui li s-a făcut
foame din nou,
dar de lumina ochilor noștri
pe care au înfulecat-o
pe nerăsuflate.
Dar cum să te superi
pe un lucru atât de mărunt?
Rămași orbi
am căpătat libertatea de a ne uita
tot timpul
la televizor,
mulțumind cerului în gând
pentru viața frumoasă
pe care o ducem?
Cornițe
Uită-te puțin aici
și spune-mi ce vezi,
îmi zise îngerul păzitor,
arătându-mi fruntea.
Văd două cornițe,
îi răspunsei,
pipăindu-le cu buricele deștelor
ca să fiu sigur că nu mă înșel.
Nu știe nimeni, mai zise el
Nici măcar…? vrui eu să spun
ridicându-mi privirea spre cer.
Nici, dădu îngerul abătut din cap.
Nu știam nici măcar eu,
până azi dimineață când…
Și ce-o să faci acum?
îl întrebai.
O să încerc să scap de ele, spuse,
dar nu prea știu cum.
Știu eu, izbucnii vesel,
dă-mi-le mie,
mi-ar fi de mare folos.
Cum să nu, zise,
ai însă grijă să nu afle nimeni.
Îngeri cu coarne s-au mai văzut,
dar drăcușori păziți de îngeri, nu.
Pentru un astfel de păcat
n-o să mă ierte niciodată Tatăl.
Cu încetinitorul
Ceea ce credem că e moarte
e tot viață.
dar dată foarte încet,
din dorința de a trăi și altfel
decât pe fugă.
Atât de încet încât
ajunge să stea pe loc.
Asta e moartea, de fapt.
viață ce stă pe loc.
și stă mult, ca să ne
putem bucura de ea
pe îndelete.
Mâini de fum
Văd mâinile mamei
urcând prin hornul casei
spre cer.
I le ia vântul amestecându-le
cu fumul altor mâini,
care ies, tot așa, pe horn,
din celelalte case din sat.
Începe apoi să curgă
o apă neagră pe deasupra capetelor
noastre.
E părul mamei amestecat cu părul
celorlalte femei.
Fiecare dintre noi se uită după
părul celei care l-a născut.
Al mamei miroase a pelin.
Îl recunosc cu ochii închiși.
Vine apoi lumina ochilor la rând.
Dintre atâtea priviri puse la un loc
eu știu care este a mamei.
Lumina ochilor săi
răsare prima pe ulițele satului.
Și e atât de multă încât
orbește celelalte răsărituri.
Hornurile continuă să fumege.
Vântul se joacă mai departe cu părul
mamelor noastre.
Curg șerpuind spre cer lucrurile
de prin case.
Par făcute din fum și ele.
Se duc, se tot duc, risipindu-se,
în sus.
De asta nici nu mă grăbesc
să întru în casa unde am crescut.
N-aș mai găsi nimic înăuntru.
Scaunele, patul, icoana de deasupra
patului
masa la care mâncam, velințele țesute
de bunica, caietele și cărțile mele de
școală
și-au luate toate zborul spre cer,
fără putința de a se mai întoarce
vreodată,
Doar femeile,
de la care au învățat cum să se
strecoare
pe horn, nu vor să se îndepărteze de
pământ.
Plutesc pe deasupra satului,
tot sperând să se întoarcă.
De mama sunt cât se poate de sigur
c-o va face.
Nu-l poate lăsa pe tata
să între de mână cu absența
ei în iarnă.
În timp ce mă gândesc la toate
acestea,
observ cum pe coșul casei noastre se
strecoară
afară, prefăcându-se în fum, ușile,
ferestrele, pragurile,
începând cu cel în fața căruia stau,
apoi pereții, unul câte unul, tavanul,
podul
și acoperișul.
Măcar podul să fi rămas, fiindcă
ascunsesem în el,
printre strugurii pe care-i punea mama
toamna la păstrat,
câteva zile din copilărie.
O să pot trăi însă fără ele.
Nu însă și fără mama, care doar se
preface
că e de fum, amestecându-se cu
celelalte mame.
A păstrat în trupul ei destul pământ cât
să
se poată întoarce.
Dispare apoi și coșul care le-a ajutat pe
toate
să dispară.
Urmat de celelalte coșuri prin care a
curs,
sub ochii noștri, spre cer,
aproape tot satul.
Mama îmi face semn s-o aștept.
Asta și fac.
Fiii celorlalte mame au plecat,
în vreme ce eu
stau singur în mijlocul curții și privesc
spre cer.
Mai e până să se facă seară.
Sunt mii și mii de seri până atunci.
De aceea nu s-a întors încă tata de la
câmp.
Mama o să vină curând înapoi.
Uite chiar asta îmi scrie acum, cu toate
că nu știe carte.
Îmi trimite de sus cuvinte scrise cu
litere de pământ,
ca să nu le poată lua vântul,
așa cum s-a întâmplat cu mâinile ei
pe care le poartă, amestecate cu alte
mâini,
pe deasupra lumii.
Morminte râzând
Cimitirul de la noi din sat
e mai vesel
decât cel din Săpânța
E cel mai vesel cimitir din lume
Auzi tot timpul
câte un mormânt râzând
De te miri ce
Dar cel mai mult
de cimitirul trist care e satul
Dacă n-ar fi mila morților
față de cei încă vii
și dacă n-ar fi crucile
ce sunt antenele prin care morții
vorbesc cu Dumnezeu
și dacă n-ar fi numele
de pe cruci
ca Dumnezeu să știe cu cine vorbește
și dacă n-ar fi păsările
care tulbură cu zborul lor
înțelesul vorbelor
și dacă n-ar fi zborul
lucrul cel mai greu de înțeles
pentru pământul
din care sunt făcuți morții
și dacă oamenii vii
de prin case
n-ar fi făcuți
din același pământ și ei
și dacă n-ar fi casele
tot un fel de morminte
aflate însă la vârsta copilăriei
și dacă n-ar fi copilăria veșniciei
de sub rădăcinile ierbii
ar râde toate odată
S-ar speria satele din jur
de râsul lor
și ar începe să râdă
și mormintele din cimitirele acestora
Ia uite de ce le arde dumnealor
ar spune Dumnezeu
făcându-și cruce
și s-ar pune și El pe râs
N-ar mai fi nicio diferență
între cer și pământ
între viață și moarte
între veselie și tristețe,
între lumină și întuneric
între satul meu
și cimitirul lui
Cel mai bine știu asta
morții din cimitir
De aceea nu râd niciodată
în același timp
își stăpânesc
cu mare greutate râsul
Au învățat să fie răbdătoare
Așteaptă cuminți
să le vină rândul
Pe curat
Mă uit la oamenii de pe drum
și le trec mersul pe curat.
Știu că ei n-au niciodată timp
pentru asta.
Și nu doar mersul,
ci și cuvintele pe care le rostesc.
Unui străin i s-ar părea
că vorbesc ciudat.
Dă, bă, o țigară!
De unde, bă, să-ți dau? N-am de unde!
Păi de ce nu spui?
Mă lași să-mi pierd vremea
de pomană cu tine.
Asta ar înțelege un necunoscut
ascultându-i.
Însă înăuntrul caietului meu
e ca și cum ar bate clopotul din dealul
bisericii
sau ar șuiera vântul
atunci când îi auzi pe ei vorbind.
Și mai sunt și ochii, tristețea lor curată
înainte chiar de a o trece eu în caiet.
E apoi rândul sufletelor.
Le trec și pe ele în caiet mirosind
a pământ reavăn sau a ploaie.
Iar la urmă de tot vin picioarele,
întotdeauna desculțe.
Le fac curate ca lacrima cu scrisul meu.
Însă mai înainte de asta le sărut.
Numai așa pot să le așez pe cer,
tot un fel de caiet și el,
dar nițel mai mare decât al meu.