Merg pe un bulevard și în fața mea e o pereche, văzută din spate nu prea tânără, dar nici chiar vârstnică. Doamna vorbește la telefon și vocea îmi confirmă diagnosticul (căci vârsta nu e decât o boală!). Vorbește, probabil, cu o prietenă. La un moment dat izbucnește în râs: „ce, faci zacuscă?!“ Îmi dau seama că râsul a început de la cuvântul „zacuscă“. De gem n-a zis nimic, dar pesemne că după ce am trecut, că nu e frumos să tragi cu urechea, o fi râs și de gem. Bre, mă întreb ca un prost, de când e zacusca obiect de râs, sau mai precis prepararea zacuștii (așa s-o fi declinând?) e de râs? Deduc imediat: perechea face parte dintre puținii cetățeni care se pun la curent cu evenimentele politice și de altă natură ce se petrec în patria lor (și a mea!). Zacusca e de râs, împreună cu gemul, încă neinvocat, de când nu-ș ce personaj „cu munci de răspundere“, dar cu răspundere ioc, a zis că ar trebui să se impoziteze și, sau măcar, să i se ia un TVA și zacuștii preparate în bucătărie, de gospodine. Uneori și de gospodari, vezi cazul dlui Kelemen Hunor, personaj politic important și stimabil, care a mărturisit public faptul: a luat parte la prepararea câtorva, nu multe, borcane cu gem. Dar să știți, domnu’ Kelemen Hunor, că și zacusca e bună, chiar dacă nu-i chiar atât de dulce. Bine, știu că domnia voastră l-ați ironizat pe dl acela de la ANAF, dar mă prefac, așa, pentru – vorba cuiva – „frumusețea proiectului“.
Tocmai aflasem că dl Bolojan, prim-ministrul României, chemat să refacă situația economico-financiară a țării, a declarat că, probabil, vom avea la sfârșitul anului o lipsă de 150 de miliarde de lei, adică vreo 30 de miliarde de euro. Iar patria o să-i împrumute, ¿că de unde altundeva să-i ia?, cu dobânzi tot mai mari. Un frumos proiect pentru generațiile care urmează, croit încă din acest moment, când mulți viitori tineri nu sunt nici măcar visul vreunuia de altădată ce „plin de visuri, urmărește vreo femeie…“, ca să parafrazez un vers și ceva din Eminescu. Ei, doamnelor și domnilor, credeți că șeful ANAF va rezolva deficitul bugetar imens începând – nu-i așa? – de „la firul ierbii“, de la zacusca, murăturile și gemul preparate prin bucătării? Și parcă văd cum agenții ANAF vor cutreiera scările blocurilor, adulmecând mirosurile ca să le prindă pe relele platnice care se dedau la aceste sporturi de toamnă în bucătăriile lor. Și îmi aduc aminte, că altă treabă, în clipa asta, n-am, noi cumpărăm zacusca de la mega image, unde sigur e plină de taxe în ea, inclusiv de vreun TVA, dracu’ mai știe cât o fi. Îmi aduc așadar aminte de anii optzeci, când tovarășul Ceaușescu, părintele tuturor, vitupera împotriva hârciogilor, care-și garniseau cămările cu kile de zahăr și litri (ne)numărați de ulei de floarea soarelui, din cauza cărora, zicea „Partidul, Ceaușescu, România“ n-aveau Alimentarele ce să vândă poporului. Atunci însă ironiile se făceau în cerc restrâns, dar nu totdeauna destul de restrâns ca să nu fie raportate de vreun patriot. Sigur, în cazul nostru, vigilența s-a mutat, de sus, că doar n-o să-i auzi/vezi pe dnii Nicușor Dan sau Ilie Bolojan făcând asemenea afirmații. Mai jos, însă nu foarte, dnul perceptor șef reia povestea aceea, chiar dacă ceva mai sceptic, ca să nu se vadă sursa.
Vai, dar de unde plecasem? Voisem să transcriu diferite fapte și situații definitorii pentru prezentul nostru, care – iar Eminescu! – „nu ni-i mare?“ Mi-a mai rămas, totuși, loc de o întâmplare.
Autobuzul care-i ducea pe pasagerii unei curse Tarom Otopeni – Cluj spre îmbarcare, deși ajuns la scara avionului, îi mai ține vreo câteva minute cu ușile închise în bot, așteptând nu știm ce. A, iată, apare o mașină neagră, mare, cu inscripția, tot mare, pe ea: VIP, din care coboară o persoană feminină, pesemne. În negru și mneaei. Îi vedem spatele și bănuim că e cineva din lumea businessului, sau mai pe românește, a bisnisului. Dar în micul avion ATR nu prea sunt locuri de business, de VIP. Avionul ajunge la Cluj, unde – ce să vezi? – același spate îmbrăcat în negru e în autobuzul cu „oamenii de rând“. Morala: nu toate VIPurile de la București-Otopeni-Henri Coandă sunt VIP și la Cluj-Napoca-Someșeni-Aurel Vlaicu. Și îmi aduc aminte – a câta oară? – de spatele dlui Bolojan, cu băgăjelul în mână, la aeroportul din Oradea, proaspăt numit prim-ministru.
Cât despre titlul acestor rânduri, și ăsta e un zaț al memoriei. A se uita, Mitică, ar fi spus, poate, Lache.