În septembrie, la invitația dlui Ioan Cristescu, directorul Muzeului Național al Literaturii Române, am avut bucuria și onoarea să particip la Festivalul Internațional al Poeziei ținut la București, Cum și de ce se joacă literatura? fiind tema discutată cu interlocutorul meu, Călin-Andrei Mihăilescu, ca întotdeauna surprinzător și plin de vervă.
Fiecare operă literară, spuneam, ne transportă, ne duce într-o lume care seamănă cu a noastră și în același timp poate fi uneori oarecum, alteori foarte diferită de ea. Odată ajunși acolo, participăm indirect, ca spectatori, cititori, ascultători la ceea ce se descrie și se întâmplă în această operă literară. Nu ne repezim să intervenim în acțiunea ei – cum face Don Quijote, personajul țicnit al lui Cervantes, când încearcă să salveze pe scena Teatrului de Păpuși o jună tocmai răpită de un personaj netrebnic. Dimpotrivă, respectăm granița dintre lumea în care privim, citim, ascultăm și cea pe care ne-o arată opera literară. Participarea noastră e deci rezervată, distantă, apreciativă, semănând cu cea a spectatorilor la un meci de fotbal. Uneori ei aclamă, huiduie, fără să sară vreodată pe terenul de joc.
Ceea ce observăm de fiecare dată este faptul că ficțiunea literară nu încearcă să producă o fotografie exactă a lumii reale, ci include întotdeauna o dimensiune ludică, jucăușă, ne-practică. Diferența dintre realitate și ficțiune nu e o crimă. Nu are rost, din cauza ei să pedepsim sau să interzicem arta. O lăsăm să ne invite: hai, acceptați, sunteți la teatru, la televizor, citiți un roman. Nu degeaba se spune „actorii joacă o piesă“, iar în engleză o piesă de teatru e numită a play, un joc. Și în cursul acestui joc recunoaștem, ușor sau mai greu, ceea ce ni se arată în lumile ficționale prezentate de literatură.
Iar când terminăm de citit, sau când ultima cortină cade, sau când filmul se sfârșește, auzim, curând sau mai târziu, rezonanța a ceea ce am văzut acolo, departe, unde literatura ne-a transportat, unde am participat până la un punct la acest joc ca cititori, spectatori și unde am recunoscut sensul celor citite, văzute. În acest fel literatura stimulează atenția noastră tacită, secretă la cei din jur, ne oferă plăcerea de a-i înțelege și de a-i judeca în raport cu propria noastră experiență. Și, bine înțeles, cu această ocazie explorăm sensurile multiple ale comportamentelor morale, ale virtuții, onoarei, egoismului, sau geloziei.
Rândul trecut, în Meșterul Manole, despre care am vorbit la București, am văzut cum arta de a zidi clădiri frumoase e pusă mai presus decât viața unor ființe dragi, a soției și a pruncului încă nenăscut. Tot acolo am reflectat la unul din cele mai iubite poeme ale literaturii românești, Luceafărul de Eminescu.
Acest poem ne transportă, ne duce departe, transfigurând stelele, dându-le o existență legendară. Sentimentele despre care e vorba rămân însă binecunoscute: iubirea dincolo de marginile acestei lumi, dorința de a fi împreună, capacitatea de a renunța în numele dragostei la privilegiul nemuririi, prețul de neuitat al vieții de zi cu zi. Arta poetică accentuează distanța la care se află lumea poemului. Ritmul și rima, sintaxa, tonul recitării ne duc dincolo de granițele vieții noastre cotidiene, subliniind depărtarea și noblețea acestor teritorii:
A fost odată ca-n povești
A fost ca niciodată
Din rude mari împărătești
O prea frumoasă fată
unicitatea, excepția fiind puse în evidență:
Și era una la părinți
Și mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinți
Și luna între stele.
Să lăsăm să răsune aceste două strofe, să ne lăsăm atrași de tainica lumină a poemului.