Ziarul Neamul românesc anunțase în iunie 1930, într-un stil laconic, adică deloc caracteristic verbului iorghist, știrea că a murit C. Stere, în urma unui stop cardiac. În ziua următoare a fost dezmințită lugubra farsă printr-o formulare stupidă și ambiguă, redacția exprimându-și profunda mâhnire că a putut fi indusă în eroare… Dar inamicii victimei respectivei farse nu erau departe de adevăr într-un anumit fel, pentru că da, Stere murise. Dar politicianul, care fusese nevoit să abandoneze definitiv viața politică după un șir de experiențe pline de amărăciune. Or, această renunțare însemna pentru militantul de-o viață (considerat de Nicolae Iorga „criminal de stat“) adevărata moarte civilă.
Virginia Mușat, care a realizat o reușită monografie despre activitatea scriitoricească a lui C. Stere, scrie: „Retras din viața publică, de unde fusese aproape izgonit de contemporanii săi, Constantin Stere s-a refugiat pe teritoriul fascinant al literaturii. Amurgul vieții i-a fost aureolat de arta liniștitoare și suverană. Opera sa prin care rămâne, romanul În preajma revoluției, compus din 8 volume masive, apare pe drept cuvânt ca un adevărat «miracol».“ (Virginia Mușat, C. Stere scriitorul, București, Editura Cartea Românească, 1978, p. 130.)
Sigur că a fost un adevărat miracol scrierea (de fapt, dictarea în stil năvalnic, din prima inspirație) și apariția a opt volume în patru ani, dar, în ceea ce l-a privit pe autorul ei, acesta numai pe teritoriul fascinant al literaturii nu s-a refugiat, amurgul vieții nefiindu-i deloc aureolat de arta liniștitoare și suverană. Retras din viața politică, C. Stere nu era stăpânit de o seninătate ideală și de aceea lui G. Călinescu, care în 1932 l-a vizitat la Bucov, i se păru a fi o ființă zoomorfă, „un leu cu mustață iritată și cu labă grea“, iar în alt context, statura îi căpăta adevărate proporții mitologice: „…ca un tunet prelung de stepă, ca un vifor smulgând tablele coperișurilor și vibrând pe loc un șir de ulmi înalți, ca un gigant doborât de Jupiter și sfidând cu voce cavernoasă și subterană cerul cu fulgere.“ (G. Călinescu, Ulisse, Editura pentru Literatură, București, 1967, p. 44.)
Însinguratul poporanist Stere nu a avut mistica vieții tihnite și a confortului gospodăresc, ci pe aceea a înfăptuirii unui ideal social și național. Dar „castelul“ de la Bucov i-ar fi putut aduce liniștea necesară într-un loc compensator și protector. Intermundium-ul agrar de acolo, organizat la scară, potrivit principiilor sale poporaniste (stat țărănesc și democrație rurală), iar nu de dragul purei și gratuitei contemplări estetice, a fost un adevărat complex legumicol și horticol.
Dintre prozatorii interbelici, C. Stere a fost cel mai în vârstă care s-a apucat să scrie roman, la 65 de ani. El s-a realizat ca scriitor malgré lui doar când omul politic a fost anihilat și a fost nevoit să abandoneze definitiv eșichierul politic. Dacă ar fi izbutit în politică, nu s-ar mai fi ivit romancierul care a avut mare succes de stimă și de public, fiind (re)cunoscut de cititori în contemporaneitate, tocmai pentru că fusese politician. Este ceea ce spune și cel mai avizat cercetător al operei sale: „Avea ambiția de a fi prețuit ca scriitor pentru ceea ce reprezintă, în sine, opera literară, refuzând cooperarea planurilor. Intuiția nu-l înșela. Marele succes, de public și de presă, al romanului se datora, nu în mică măsură, puternicei personalități a autorului. Încât, chiar dacă autorul nu o voise și nu-i convenea, omul politic îi făcea servicii foarte utile scriitorului.“ (Z. Ornea, Viața lui C. Stere, 2, Editura Cartea Românească, București, 1991, p. 598.)
Cazul lui C. Stere ilustrează faptul că relația dintre politică și literatură este foarte strânsă și plină de contradicții. Domeniile se exclud și în același timp se completează, fiind totodată concurente și disjuncte. Zbuciumul lui de om al cetății și de militant fervent pe baricade ideologice nu lua sfârșit în 1930, ci continua prin intermediul operei de ficțiune. Dar aceasta nu a însemnat că, odată cu În preajma revoluției, a publicat cu adevărat un roman politic, în sensul expunerii unei problematici specifice. Animat de principiile unui patriotism luminat, românul descins de dincolo de Prut nu-și putea considera niciodată misiunea încheiată și, supus agresiunilor morale, se vedea obligat totodată să-și apere dreptatea, onoarea și conștiința ultragiată.
Din considerentul că ar fi fost oricând îndreptățit să spună că viața îi fusese un roman, C. Stere a ajuns să creadă că este și un mare romancier, fiind foarte iritat de obiecțiile, justificate, aduse de critica literară. Scriind (încă o dată o spun: dictând) la sfârșitul vieții un roman-fluviu ca o încununare a unei întregi cariere și ca o meditație asupra propriului destin, autorul a omis că datele personale ale vieții cuiva nu pot avea interes romanesc decât dacă au parte de transfigurarea artistică, de logica strânsă a ficțiunii. Viața i-a fost atât de interesantă, încât, dacă el însuși nu și-ar fi scris romanul, s-ar fi găsit altcineva să-l scrie și poate că ar fi fost mai bine realizat. C. Stere a dat dovadă de superficialitatea caracteristică mai tuturor romancierilor industrioși în felul lui Cezar Petrescu, deși la clasica întrebare ce a făcut în ultimii cinci avea oricând un răspuns demn de întreaga admirație. Romanul În preajma revoluției condensează o experiență furtunoasă și o voință fără egal a unui om de gând și de faptă, scrierea însumând chintesența unei vieți de speranță și luptă necontenită. Din păcate, priza asupra realității, presupusă de autor, rămâne o frumoasă iluzie, deoarece chiar și valoarea documentară este îndoielnică, din cauza pornirilor resentimentare și pătimașe ale romancierului dedat la pedepsirea sumară a dușmanilor săi.
Într-o curgere năvalnică a romanului-fluviu ca pe Donul neliniștit, romancierul a navigat pe întinderi ample și a înșiruit o serie impresionantă de portrete. C. Stere a fost un „observator ipocondric“ al vieții din România și al celor care s-au legat de viața lui. De exemplu, ipohondrului G. Ibrăileanu, căruia nu prea avea să-i reproșeze mare lucru, i-a găsit un nume depreciativ de personaj, Ciorbadgioglu. Ai spune că altcineva a scris cele câteva rânduri ale textului răzlețit Un om: G. Ibrăileanu. O situație similară s-a petrecut, în aceeași perioadă, cu numele dat, tot din sfera gastronomică, de Mihail Sebastian, în romanul De două mii de ani, lui Nae Ionescu: Ghiță Blidaru.
Oare cum ar fi reacționat G. Ibrăileanu dacă i s-ar fi propus să scrie o prefață la romanul În preajma revoluției? Este sigur că nu ar fi procedat precum Nae Ionescu. Și nu numai din considerentul că de astă dată G. Ibrăileanu era alogenul ce nu putea să emită un discurs de tip rasist. Totul ținea și de educația… timpurie. Nu este mai puțin întristător faptul că basarabeanul Stere era văzut ca un străin (uneori i se spunea „rusul“). Drama inadaptării lui în țară transpare dintr-o scrisoare deschisă adresată unui reputat critic: „Stimate dle Cioculescu. Schița dtale critică despre Ciubărești din Adevărul de aseară îmi dovedește nu numai că și după patru decenii nu sunt asimilat dar că trebuie să renunț la nădejdea de a fi înțeles de oamenii din țară, chiar de au oarecare simpatie pentru mine, cum necontestabil le ai dta.“ (apud Z. Ornea, op. cit., p. 584.)
În cadrul unui discurs rostit în Cameră, neasimilatul Stere își spunea, parcă, o ultimă dorință: „Dar când îmi examinez conștiința și îmi scrutez intențiunile și când mă gândesc la șirul lung de jertfe și de lupte, la toate umilințele și suferințele care mi-au fost sortite să le trăiesc în cei 35 de ani încadrați între temnița rusească din Chișinău și pușcăria românească din Văcărești – nu mi-i rușine de trecutul meu și nu mă căiesc. Și dacă îmi este îngăduit să am o ambiție dlor deputați, eu aș dori numai ca pe mormântul meu să fie așezate alături, ca simbol al credinței către același ideal, două pietre – una românească și una rusească – luate din zidurile pușcăriilor mele.“ (apud Z. Ornea, op. cit., pp. 267-268.) Cred că piatra cea mai grea, ca de moară, ar fi fost de la închisoarea Văcărești, dar între timp C. Stere se răzgândise, hotărând să fie incinerat. Și în romanul neterminat În preajma revoluției, care s-ar fi încheiat cu moartea protagonistului, Vania Răutu, pe mormânt o femeie urma să-i pună două pietre funerare, luate de la pușcăriile respective.
Ficțiunea existentă în memoriile cărora li s-a dat titlul de roman s-a redus uneori la alegorie, iar cititorul, în loc să urmărească textul din plăcere estetică, a fost furat de jocul identificărilor onomastice. Numai că, odată cu trecerea timpului, cheia de lectură nu s-a mai potrivit, intrând în economia receptării calitatea estetică intrinsecă a romanului. Dar nici escapismul estetizant nu s-a mai produs la lectură, deoarece nu după mult timp de la marele succes a izbucnit Al Doilea Război Mondial, s-a instaurat comunismul, iar romanul, după câteva ediții interbelice, a fost reeditat abia la capătul unei jumătăți de veac.
Sentimental și risipitor prin structura sufletească, C. Stere nu și-a drămuit în viață cum trebuia timpul, energia și forța spirituală, publicând romanul în avalanșă. Se angajase față de sine însuși să scrie un roman-fluviu și nu voia să-și lase proiectul… baltă. Avea în intenție să-i fie tradus romanul, tot într-un timp record, în limbile germană și franceză (lui Eugen Ionescu i s-a părut absurd să se angajeze la terminarea traducerii celor opt volume într-un an și jumătate). Este motivul pentru care, în ultimii ani ai vieții, trăiți într-o competiție contracronometru cu sine însuși și cu moartea, C. Stere a nutrit, la „chemarea de cruciat al condeiului“, iluzia compensatorie că a devenit un mare romancier și că opera de ficțiune l-a răzbunat pentru tot ceea ce îndurase în apriga viață. Faptul că lumea îl știa atunci, la apogeu, mai mult ca romancier decât ca neîmpăcat maximalist în ale politicii i-a lăsat impresia că a ieșit un învingător, că omenescul a triumfat asupra politicului. Nu a mai avut cum să afle, ca în cazul farsei sinistre din Neamul românesc, de laconicul anunț/denunț, de o mârșăvie extremă, dat în ziarul Universul: „Trădătorul C. Stere, în vârstă de 71 de ani, a încetat din viață, aseară, la moșia sa din Bucov.“ (Ibidem, p. 608.) Dumnezeu să-i ierte pe toți cei din universul neamului românesc!