Duminică 5 octombrie, la ora 14, eram deja în Gara de Nord. Așa cum promisesem demult, plecam spre Constanța. Livada de vișini este textul care mă provoacă în continuare. Mă interesa cum regizorul tînăr Andrei Măjeri caută în piesa lui Cehov acele sensuri care să-l exprime pe el, în lumea aceasta, de astăzi. Mă interesa ce accente deplasează, ce intimitate reface și în ce timp, cum a motivat trupa de la Constanța invitarea actriței Cerasela Iosifescu în distribuție pentru rolul Liubov Andreevna Ranevskaia. Mi-a transferat o proiecție veche în realitate, mai ales după spectacolul lui Lev Dodin de la „Malîi Teatr“ din Sankt Petersburg relația între actorii tineri și ceilalți, atmosfera, lucrul cu coregrafa Andrea Gavriliu. În fine, am promis că voi fi în sala Studio a Teatrului dramatic din Constanța la o avanpremieră.
Caut trenul meu pe tabela de plecări. Douăzeci de minute întîrziere. Ciudat. Afară era cald, soare, prieteni din echipa regizorului Tudor Giurgiu, care filmau la mare, el însuși mi-au spus la telefon ce zi frumoasă după cîteva oribile. Deci nu are cum să fie furtună la mare. Atunci? Un domn de etnie, cum s-a introdus în discuție, m-a informat că s-au furat cabluri de la calea ferată. La Ciulnița. „Fugi, domnule, de aici! În secolul 21? Sînt camere, este o muncă migăloasă…“ Trăgînd adînc dintr-o țigară, s-a uitat în ochii mei și a rostit aproape ca pe un verdict, cu o dicție perfectă: „Din cauza dumneavoastră stăm aici. Pentru că l-ați votat pe Nicușor Dan. Și pe Bolojan.“ Nu mă mir. Îl privesc mult mai atentă. Un bărbat frumos. Cam ca Anthony Quinn în „Zorba“. Cu o barbă deasă și mare pentru că ținea doliu după bunica lui, moartă de curînd, la 114 ani. Lîngă el, două sacoșe pline cu porumb, roșii, castraveți. Este inspector OPC. Protecția consumatorului. El dă amenzi prin piețe. Îl rog să-mi țină locul pe bancă și mă duc să văd ce se mai întîmplă cu trenul meu. Și al lui. El merge pînă la Ciulnița, unde are mașina ca să plece la Giurgiu, să o ia pe fiica lui, polițistă, care lucrează la penitenciar. Aha…
Cincizeci de minute întîrziere. Toate cele care vin dinspre Constanța, o sută de minute, optzeci. Șefa turei din după-amiaza însorită de duminică îmi confirmă povestea cu furtul cablurilor. Nu mă poate asigura însă că nu vor fi întîrzieri și de la București spre mare. Pentru că nimeni nu știe dacă și cum s-a remediat defecțiunea. Nu mă mir. Dacă nu se știe ce s-a întîmplat în România după turul întîi, la alegeri, dacă președintele comisiei SRI din nu știu ce cameră, un tip de la liberali, a declarat atunci, oficial, că nu este vorba despre vreun atac rusesc, iar acum, la fel de sigur pe dînsul, că a fost intervenția clară a rușilor, că s-a știut, că această comisie a avut documente pe care le-a dat mai departe ierahic și nimeni nu a ținut cont de ele.
Pe tabela cu plecări, trenul meu are șaptezeci de minute întîrziere. Și Lopahin are probleme cu trenul. Între timp, omul meu a ajuns medic veterinar, nu mai are o fată, ci doi băieți, îmi arată poze cu el la cincizeci și șapte de ani, poze de la cineva de pe Facebook, îmi arată poze și cu nevasta lui frumoasă, moartă acum cincisprezece ani într-un accident de mașină pentru că l-a înșelat, și văd pe tik tok o pițipoancă tînără, văd și una dintre casele cu paisprezece camere, construită de el, a fost secretar de partid, iar Băsescu nu a fost turnător, el doar a lucrat într-un birou la Securitate, iar eu sigur joc în filme după față și, mai ales, după haine. Pe scara trenului, îl mai întreb încă o dată pe conductor dacă am șanse să fiu la șapte cel mai tîrziu la destinație. Nu îmi dă, nici el, nicio asigurare. Cînd mă clătinam neștiind ce să fac, îl aud pe Zorba al meu cum strigă din toți plămînii neafectați de vagoane de tutun: „Urcați, drum bun, am fost prieten bun cu Jean Constantin și pe Nicușor îl cunosc ca pe buzunarele mele!“. Și am plecat.
Am trecut cu bine de Ciulnița. Ajung. Directorul teatrului mă anunță că spectacolul nu se joacă din cauza unei probleme tehnice majore, care a apărut cu cinci minute înainte să intre trenul în gară: un cablu și un sistem de siguranță. Un cablu… pentru o vreme, n-am să mai fiu atentă dacă revolverul lui Cehov apare într-un act și trage în altul. Am să fiu cu ochii pe cabluri. Pentru că l-am votat pe Nicușor. Și pe Bolojan. Stau la o mică terasă de lîngă teatru pînă la primul tren de întoarcere. Mi se recomandă să beau un cocktail. „Lambada“. Aha. În decembrie ’89 ascultam și dansam lambada. Ca nebunii. Deodată, simt o lumină pe față. Printre crengile copacilor ușor dezgoliți din Parcul „Ovidiu“, de vis-à-vis, Luna. Luna plină. Am căutat-o și tîrziu în noapte, pe cerul din București. N-am mai găsit-o în nori.
Mi-am amintit că doar cu o duminică în urmă eram la Alba Iulia. Și încheiam zece zile ale unei experiențe puternice. Așa cum au fost cele cu Laboratoarele de cerecetare teatrală pe care le-am făcut, în ani, cu Yuri Kordonsky, Luc Percival, Silviu Purcărete. Doar cu o duminică în urmă îi priveam pe cei unsprezece actori pe care i-am ales atent pentru „Atelierul de poetică teatrală Ion Caramitru“. Oana Predescu, actriță a Teatrului Excelsior, Mălina Lazăr, actriță a Teatrului Național din Iași, Cosmina Olariu, actriță a Teatrului Național din București, Oana Jindiceanu, actriță din spațiul independent, Laura Gabriela Oana, actriță colaboratoare cu multe teatre din București, Mihai Munteniță, actor al Teatrului Național din București și coordonatorul teatrului „Pod“ al mentorului său și al atîtor zeci de actori, Cătălin Naum, Mihai Nițu, actor al Teatrului Național din Cluj, Iustinian Turcu, actor al Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu, Dragoș Ioniță, actor independent, producător, Iosif Paștină, actor independent, Iulian Costache, actor al Teatrului de copii „Prichindel“ din Alba Iulia, gazda proiectului nostru, inițiat de UNITER, în memoria lui Ion Caramitru cel sedus de tainele poeziei lui Eminescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Botta, Shakespeare. Cel care ani și ani a făcut din poezie un manifest, împreună cu Dan Grigore, înainte de 1989, cu Jonny Răducanu după.
Am acceptat să construiesc o formulă de laborator, de cercetare, cu gîndul la el. Am muncit toată vara. Am știut de la început că vreau ca Marcel Iureș să lucreze cu actorii ca împreună să descoperim, în liniște, fără nicio altă miză sau presiune, cuvîntul din Sonetele lui Shakespeare. Am ales acești actori nu doar fiindcă sînt talentați. Inteligența, caracterul, poate fragilitatea și clar disponibilitatea au fost dincolo de har, de rolurile pe care le-au făcut, de teatrele care se sprijină pe ei în atîtea spectacole, de regizorii mari cu care au lucrat, de experiențe, de inocență, de maturitate. Să căutăm, împreună, gîndul, structura, sunetul, muzica, taina pentru că, de fapt, în tihnă am acceptat să ne căutăm pe noi înșine. Să ne cunoaștem. Și unii pe ceilalți. Să ne privim, să ne ascultăm, să ne susținem, să stăm împreună, să mîncăm, să povestim. Am reușit. Fără efort, alungînd gînduri, prejudecăți, baricade interioare, am format o comunitate. În vreme ce lumea este dată peste cap. Răsturnată. Derutată. În timp ce vîlve de tot felul macină breasla, tonul și comportamentul primarului interimar al orașului București aruncă complet în aer respectul și vagile urme de responsabilitate. În București, toți directorii de teatre sînt, nu de 120 de zile, cum spune legea, ci de ani de zile interimari. Încălcarea legii îi face pe directori supuși vulnerabili, iar pe primar, ca ordonator de credit, șef absolut. Interimatul acesta s-a transformat în ceva normal. Nici cei care ar trebui să organizeze evaluări și concursuri nu dau nici cel mai mic semn, nici directorii nu stau toți, la ușa decidenților, să ceară, solidari, intrarea de urgență în legalitate. Primarul interimar este arogant. Vorbește lezant și de sus cu unii dintre directori. Dar niciunul nu a ripostat și nu o face. Oare ce are scaunul ăsta al puterii? Bani nu sînt, reguli, nu prea, posturi pentru angajări de actori, nu, directive, nenumărate, inclusiv să se joace pe străzi deschise, în parcări, în parcuri, că doar sînt angajați toți și se află în subordinea Primăriei. Cît am bombănit-o pe Firea pentru meteahna asta populistă… Meteahna rezistă. Întărită. În București sînt atîtea „centre“ de dirijat cultura. Multe neclare pentru mine ca scop. Multe care își dublează rolul, pur și simplu. Se generează mult prea multe chestiuni, ca și cum am fi într-o perpetuă campanie electorală și trebuie să facem pe plac, ca să ne menținem funcțiile.
Toată vara am căutat, ca o călătorie interioară salvatoare, un reper moral și profesional care să fie o ancoră în suferință și dezamăgiri. Am ales cîteva dintre „Sonetele“ lui Shakespeare ca să le desfacem împreună cu actorii minunați, ca Marcel Iureș să-i conducă cu experiența lui britanică, cu intuiția și atașamentul puternic și tandru față de cuvînt, spre universuri ale umanității, spre propriile îndoieli. Ca magul călător printre stele. Mi-am amintit de Gala UNITER pe care am făcut-o acolo, în Cetatea splendidă, refăcută atent. După repetiția de dinaitea serii spectacolului, pe la 2 noaptea, umblam cu Pino Caramitru și cu Marcel Iureș ca umbrele prin Cetate, rîzînd și povestind cîte în lună și în stele. Micaela Caracaș a pus la dispoziție o geantă cu fotografii cu Ion Caramitru, nu neapărat de pe scenă, așa cum am rugat-o. I-am făcut o expoziție într-un spațiu total neconvențional, într-un Atrium. Zeci de fotografii mari am atîrnat de fire invizibile, mișcătoare, pe înalt, pe verticală. Se mișcă. Ușor. Am căutat ochii din imagini, măștile mirării, gesturi, mîini. Și verticala. Pentru că doar ea ne ajută să privim în sus. Să ne îndreptăm coloana. Să naștem vise. Aburi. Mister. Recunoștință. Iubire. Și Zbor. Ca un zbor am imaginat expoziția aceasta și toată tihna de la Alba Iulia, din 20 pînă în 29 octombrie, în liniștea unei Cetăți Albe, a unui oraș care moare repede după căderea luminii, în vocile unor actori exemplari, solidari unii cu ceilalți, care, cîteva zile, nu s-au mai temut de „mîine“. Au locuit în „azi“. Și noi cu ei.