Cui bono așadar? În primul rând, limba română ne folosește nouă, celor care o vorbim: o limbă română cât mai temeinic cunoscută și vorbită, cât mai bogată, cât mai limpede, cât mai plină de strălucire este spre binele nostru, al românilor. Repet ceea ce am mai afirmat: avem datoria sine qua non să ne apărăm propria limbă și operele literare de seamă, așa cum ne apărăm propria casă. Să reținem analogia aceasta care este una fundamentală: limba proprie este totuna cu/ este la fel de prețioasă ca propria casă, limba proprie înseamnă adăpostul nostru cel mai sigur. Este cumva greșit sau excesiv să credem lucrul acesta? Nicidecum. În limba națională se plămădește gândul cel mlădios, care duce spre adevărurile noastre de adâncime, în limba națională e de căutat și de găsit, păstrată, crescând vie acolo, acea ousia, acea esență, care ne definește și ne particularizează în lumea asta largă.
Am strâns în pagină altă dată câteva ziceri pătrunzătoare despre limbă și literatură ale unor mari scriitori și gânditori. Le reiau aici, adăugând alte câteva. Fiecare luminează din alt unghi chestiunea limbii naționale și a literaturii în limba națională. Mai trebuie oare demonstrat că literatura în limba proprie este modalitatea privilegiată prin care un popor își definește, își tezaurizează, își afirmă personalitatea/ specificitatea/ amprenta/ caracteristicile sufletești și mentale de profunzime? Iarăși, indiscutabil, nu. Literatura este lamura limbii, pe întinderea câmpiei parcă fără sfârșit a limbii naționale, operele literare reprezintă copacii maiestuoși, turnurile impunătoare, care se văd de departe și impresionează. Iată selecția de care vorbeam: „Trăiască frumoasa și cumintea limbă română. Fie în veci păstrată cu sfințenie această scumpă Carte-de-Boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie.“ (Ion Luca Caragiale). „Limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii.“ (Mihai Eminescu). Și tot el: „Limba este măsurariul civilizațiunii unui popor.“ Ca și: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră.“ (Eminescu). Și tot Eminescu: „Limba română la sine acasă e o împărăteasă bogată, căreia multe popoare i-au plătit bani de aur. A o dezbrăca de averile pe care ea le-a adunat în mai bine de 1000 de ani înseamnă a o face din împărăteasă cerșetoare.“ Sau: „O încăpere fără cărți e ca un trup fără suflet.“ (Cicero) Sau: „Limba are virtuți complete, adică poate fi un vehicul a tot ce se întâmplă spiritual în om. E foarte greu de mânuit. Prin ea poți deveni vultur sau cântăreț de strană. Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu știu dacă e posibil acest marș istoric.“ (Petre Țuțea). „Declinul literaturii indică declinul unei națiuni.“ (Goethe) Sau: „Fără literatură viața este un infern.“ (Charles Bukowski) Și: „Cuvintele fără gânduri nu ajung la cer.“ (William Shakespeare) Sau: „Literatura devine memoria vie a unei națiuni.“ (Alexandr Soljenițîn) Sau: „O carte este ca o cheie către camere necunoscute din castelul care este înăuntrul nostru.“ (Franz Kafka) Sau: „Întotdeauna mi-am imaginat paradisul ca fiind un fel de bibliotecă. „ (Jorge Luis Borges). Sau: „Limba este locul de adăpost al Ființei. În lăcașul ei trăiește omul. Cei ce gândesc și făuritorii de vers sunt veghetorii acestui adăpost.“ (Martin Heidegger) Și tot el: „Opera care se folosește de cuvânt, adică poezia în sens mai restrâns, ocupă un loc privilegiat în raport cu celelalte arte.“ Și Noica: „Stă în esența poeziei de-a face la limită pe Dumnezeu să vorbească limba neamului tău.“ Și tot el: „O limbă, de pildă, e ca o ființă vie, care-și creează o adevărată oaste, ca să se apere sau să atace. Își creează literați feluriți, după cum își creează un păun culori felurite, spre a cuceri.(…) Și cât rezistă limba? Cât poate inventa. În ziua în care lumea vrea cugete care să înțeleagă, adică filozofi, și ea nu-i dă decât cugete care refuză să înțeleagă, adică sceptici, limba cere armistițiu.“ „Dacă vom corupe limba, limba corupe la rândul ei gândurile.“(George Orwell) În fine: „Limitele limbii mele reprezintă limitele lumii mele.“ (Ludwig Wittgenstein).
Cum spuneam, toate aceste aprecieri despre limbă și literatură deschid căi de meditație privind importanța primordială a acestora în constituirea identității naționale și a valorilor de patrimoniu ale unui popor. Inteligența artificială însăși, ea, noua stihie intrată în viețile noastre, se grăbește să recunoască (e drept cu o limbă cam artificială, de lemn!) preponderența limbii în existența și persistența oricărui popor, deci și ale poporului român: „Limba română este importantă ca expresie a identității naționale, mijloc esențial de comunicare și de dezvoltare a gândirii logice, dar și pentru accesul la patrimoniul cultural românesc.“ Tot AI stabilește domeniile în care limba contribuie la desăvârșirea personală a fiecăruia dintre noi, vorbitorii ei: „comunicare eficientă“, „dezvoltare personală“, „cultivarea sensibilității“.
Dacă am căzut de acord, nu e greu deloc, ce instrument extraordinar, ce vehicul indispensabil este limba națională pentru a ajunge la sinele nostru de adâncime, să vedem cum stăm astăzi cu folosirea limbii române: avem un respect real, avem un cult pentru limba noastră sau nu? O vorbim corect, nuanțat, cu prețuire pentru miresmele rare ale cuvintelor sale? Sau vorbirea noastră a celor de azi este o însăilare neatentă, aproximativă, din ce în ce mai sărăcăcioasă, nătângă adeseori, fără să stăpânim câtuși de puțin ceea ce vrem să spunem și fără să fim capabili să exprimăm gânduri mai înalte, fiindcă mintea noastră a rămas cu prea puține cuvinte, încremenită în neputință, scufundată în noaptea ignoranței, a neștiinței de carte? Suntem sau nu martori și actanți ai unui fenomen de neoprit: limba română înlocuită cu o romgleză precară și înlocuită cu un limbaj deplorabil, împrumutat din mediul virtual, presărat cu sferturi de cuvinte, cu interjecții și emoticoane, care înlocuiesc comunicarea verbală subtilă, expresivă? Așa stau lucrurile și situația mi se pare îngrijorătoare. Se dovedește că are dreptate și Orwell când constată: „Dacă vom corupe limba, limba corupe la rândul ei gândurile“, după cum are dreptate și Wittgenstein care remarcă: „Limitele limbii mele reprezintă limitele lumii mele.“ O limbă coruptă corupe la rândul ei gândirea și o limbă limitată strâmtorează, sărăcește teribil lumea însăși în care acel vorbitor aproximativ viețuiește. Atenție așadar: ne pasc mari primejdii.
Precizare: acest răspuns la întrebarea Limba română – cui bono?, conținând enunțuri simple, adevăruri elementare, nu se adresează știutorilor, ci celor care nu cunosc sau par să nu cunoască însemnătatea limbii și a literaturii în limba națională. Adică, e spre știința marelui public, a populației nepăsătoare, a responsabililor politici. Apropo, o ordonanță de urgență tocmai a anulat desfășurarea unui important eveniment literar, de tradiție, Colocviul național consacrat romanului românesc. Sunt măsuri radicale, cu efecte dezastruoase, de parcă ne-am afla în stare de război. Un război al nostru cu noi înșine.
(Textul comunicării susținute la Simpozionul „Limba română“, Brașov, 2025)