Romanul epistolar este oglinda în care Anton Pavlovici Cehov se priveşte: zilele vieţii sale devin parte a textului, iar interogarea destinului se petrece în ritmul corespondenţei ce încadrează în rama ei însăşi existenţa.
Aici îl putem presimţi pe Cehov cel de dincolo de clişee lacrimogene şi de locuri comune. Aici Cehov ni se înfăţişează , în postumitate, la fel cum s-a dezvăluit contemporanilor săi: un om care a iubit, a scris şi a visat cu firesc, speranţă şi melancolie. Refuzând radicalismul în epoca radicalizării intelighenţiei ruse, atent la nuanţă în epoca profetismului şi a reacţiunii , Cehov s-a construit pe sine cu migală şi cu energie. Nu a aspirat niciodată la perfecţiunea unei monument, ci la limpezimea unui destin: celor de azi epistolele sale le lasă ca testament acest implacabil curaj al autenticităţii.
Omul şi literatura
Romanul alcătuit din scrisori este un roman al formării şi al introspecţiei. Drumul de la studentul în medicină ce scrie în revistele de umor la renovatorul artei este parcurs în ritmul schimbării şi al transformării. Ambiţia lui Cehov, nepotul de iobag, este aceea de a dărui demnităţii umane întreaga sa energie. Libertatea artei şi respectul datorat fiinţelor ce ne înconjoară, iată temelia filosofiei sale.
Cehov a fost, pe tot acest drum, spre a relua analiza memorabilă a lui Simon Karlinski, un critic delicat, tenace şi politicos al idolilor vremurilor sale. Eleganţa tonului său a împins în plan secund temeritatea judecăţilor sale. Acolo unde Tolstoi a fulgerat, acolo unde Gorki a înfierat, Cehov a ales fermitatea urbană a frazelor sale. Moderaţia stilului a însoţit claritatea de cristal a viziunii sale.
Viaţa, aşă cum scrie Cehov într-una dintre scrisorile adresate unuia dintre fraţii săi, nu se poate clădi decât din materia unui decalog moral. Seriozitatea, curajul, omenia, munca, disciplina, decenţa, toate acestea sunt virtuţile pe care nu le putem ignora decât cu preţul rătăciririi noastre. Puţine texte din literatura confesivă conţin o mai precisă descriere a unui proiect de întemeiere etică. Destinul se clădeşte prin alegerile pe care oamenii le fac, în libertate şi în responsabilitate.
Cehov a ales, iar opţiunile sale au trezit mânia acelor critici radicali şi moralizatori care au denunţat în opera sa lipsa unei linii ideologice asumate: avocaţii tendinţei şi ai tezei în artă nu au putut accepta neutralitatea de nuanţă şi de poziţionare a lui Cehov. În faţa lor, chiar de la început, Cehov a afirmat, cu aceeaşi eleganţă uneori ironică, autonomia artei: literatura este mai mult decât ilustrarea plată a unor comandamente enunţate fanatic. Ea înseamnă căutarea unui adevăr ce se naşte din incertitudine şi din empatia privirii.
Angajarea lui Cehov a însemnat, în răspăr cu angajarea celot din jurul său, evitarea gesturilor de grandilocvenţă revoluţionară. O discreţie a asumării pare să îl fi definit pe Cehov, o discreţie ce a contrastat cu histrionismul profetic ce a ispitit pe atâţia alţii. Dar discreţia a fost însoţită, invariabil, de sobrietatea credinţei în demnitatea umană. Nu revoluţia, ci evoluţia întemeiată pe calmul valorilor, aceasta a fost calea cehoviană. Iar pe acest drum al apărării demnităţii, Cehov a mers fără ezitare. Cartea despre Sahalin, apărarea lui Dreyfus, mobilizarea spre a lupta cu foametea, critica antisemitismului, toate acestea fac parte din armătura de curaj a umanismului său. Cehov nu a venerat, asemeni revoluţionarilor, omenirea abstractă; devoţiunea sa de scriitor şi de medic a fost faţă de cei care suferă şi sunt uitaţi.
Şi poate că de aceea romanul epistolar al lui Cehov este dominat, până în clipa morţii, de un stenic sentiment al îmbrăţişării stoice a vieţii. Suferinţa şi boala nu au alungat din fibra inimii sale un firesc al speranţei. Melancolia celor din urmă ani şi epuizarea trupului său se înscriu în desenul unui destin ce nu se poate reduce la caricatura pioasă. Elogiul de convenienţă sterp este o impietate postumă.
Cehov a murit înainte ca bolşevismul să distrugă edificiul de nuanţe şi de curaj al născândei demnităţi ruse. Mumificat şi desfigurat în comunism, Cehov este, inainte de toate, această privire cu care a îmbrăţişat polifonia vieţii înseşi. Literatura sa se alcătuieşte din suma de imperfecţiuni a celor ce visează, surâd şi aşteaptă. Sunetul vocii sale se distinge, în vuietul fanatismului, cu claritate, discreţie şi tenacitate. Departe a fi a o statuie îndepărtată, Cehov este un loc tainic în geografia inimilor noastre.