Lucian Blaga scria undeva: „Limba este întâiul mare poem al unui popor“, iar pentru el a fost un poem pe care l-a folosit strălucit pentru a-și scrie întreaga operă. Făcând acest lucru, Blaga a înfruntat curajos blestemul Babel aruncat asupra tuturor limbilor, dar într-un mod deosebit de crud, chiar letal, asupra limbilor cu circulație restrânsă. Cu siguranță, limba română nu este în pericol de dispariție, dar ar trebui să convenim că nu constituie un atu pentru difuzarea în afara țării a operelor scrise în această limbă: Ionesco și Matei Vișniec sunt mai cunoscuți decât Caragiale în Franța, Cioran mai mult decât Constantin Noica și B. Fundoianu mai mult decât Blaga. Dacă Lucian Blaga, care și-a scris teza de doctorat în germană, ar fi ales să-și scrie opera în această limbă, poate ar fi dobândit notorietatea unui Paul Celan sau a unei Herta Müller. El a ales să scrie în limba română și este limpede că a-l face cunoscut pe Blaga în lumea francofonă – aproape la fel fiind și în alte arealuri lingvistice – este o adevărată provocare, iar rezultatele rămân foarte modeste!
Scopul meu aici nu este să examinez motivele pentru care unii dintre cei mai mari autori aleg să își scrie toată opera sau o parte a ei într-o altă limbă decât limba maternă. Interesul meu astăzi este să cercetez cum poate fi depășit blestemul Babel care îi afectează pe poeții care scriu în limba română.
Traducerea din limba română în Franța
Trebuie menționat în primul rând că Franța este lider în traduceri, cu 13% din totalul traducerilor la nivel mondial și din cea mai mare diversitate de limbi. În Franța, una din șase cărți publicate este o traducere, iar această cifră este în continuă creștere. Nu vă entuziasmați prea repede: țările și limbile nu sunt egale, ci din contră. Conform celor mai recente statistici, treisprezece limbi reprezintă peste 90% din traduceri, engleza fiind în frunte cu 59%, urmată la mare distanță de germană (cu 5,4%), italiană, spaniolă, japoneză, de limbile scandinave și, în final, de rusă, olandeză, chineză și arabă (cu aproximativ 1% fiecare).
Ce se poate spune despre română?, v-ați putea întreba. La nivel global, cu puțin peste 6000 de cărți traduse în ultimii 40 de ani, limba română se situează pe locul 25. Nu am găsit statistici oficiale privitoare la situația din Franța, dar numărul traducerilor din limba română este foarte limitat: mai puțin de zece cărți pe an, romanele reprezentând aproape 70% din volumul de traduceri, iar poezia un sfert. De ce o asemenea situație marginală?
În primul rând pentru că numărul traducătorilor din limba română este foarte limitat: aproximativ zece sunt activi în mod regulat, dintre care trei traduc doar poezie. Marginalitatea poeziei în cadrul marginalității traducerilor din limba română reflectă, desigur, situația producției editoriale, dar ea este accentuată de faptul că în timp ce traducătorii de romane sunt plătiți de edituri, acest lucru nu este aproape niciodată valabil pentru traducătorii de poezie, în ciuda ajutorului oferit de Institutul Cultural Român.
De ce sunt atât de puțini traducători din limba română în Franța? Pentru că predarea limbii române este în declin constant de zeci de ani: a dispărut din universitățile din Montpellier, Lyon și Bordeaux; este pe cale să dispară din Universitatea Aix-Marseille. Au mai rămas doar cele din Strasbourg, Paris 3 – Sorbonne Nouvelle și de la Institutul Național de Limbi și Civilizații Orientale (INALCO), și chiar și aici nu există decât cursuri scurte, ca a doua sau a treia limbă în cazul specializărilor în limbi romanice (italiană, spaniolă sau portugheză) sau în specializările în limbi străine aplicate (în comerț internațional, în principal). Chiar la INALCO, institut care oferă cele mai specializate cursuri, așa-numitele filiere profesionale (Comerț internațional, Relații internaționale etc.) atrag un număr tot mai mare de studenți care se îndepărtează de studiile literare.
Pe lângă traducătorii francezi, există cu siguranță și câțiva traducători români bilingvi, dar, dincolo de raritatea bilingvismului autentic, declinul României francofone face incertă menținerea acestei situații în viitor.
Acest context de penurie a traducătorilor de limbă maternă franceză sau bilingvi poate genera, desigur, un sentiment de frustrare în rândul poeților români ale căror opere sunt de facto excluse din lumea non-romanofonă. Acestora li se deschid două posibilități în aceste condiții: să fie traduși de români non-bilingvi sau să scrie ei înșiși în franceză. În ambele cazuri, se ajunge la texte de o calitate variabilă, adesea dezamăgitoare și uneori chiar dezastruoasă.
Traducerea din limba franceză în România
Cu aproximativ zece ani în urmă, Institutul Cultural Român m-a rugat să revizuiesc traducerea unei cărți pe cale de apariție în România, care urma să fie prezentată la Târgul de Carte de la Paris, unde România era invitată în acel an. Numele traducătorului de pe pagina de titlu m-a îngrijorat imediat, deoarece observasem deja că munca lui era mediocră. Și nu am fost dezamăgit! Până la a treia pagină m-am trezit incapabil să continui revizuirea, deoarece nu înțelegeam absolut nimic din textul presupus francez pe care îl aveam în față. A trebuit să cer la ICR să-mi trimită originalul românesc și am refăcut complet traducerea. Cu toate acestea, acest „traducător“ – pun ghilimelele aici – continuă să fie angajat de marile edituri românești și să masacreze textele autorilor români care nu au nicio idee despre dezastru.
Cu certitudine, este vorba despre un caz extrem și, în majoritatea cazurilor, traducerile nu sunt atât de catastrofale, dar puține sunt cu adevărat bune, Deși acest lucru poate fi acceptat pentru lucrările în proză, este descalificant pentru poezie: un poem în care fluxul lecturii este lovit chiar și pentru scurt timp de o incorectitudine sau de o asonanță nefericită este un poem mort! A traduce un poem înseamnă a scrie un poem, nu doar a ține cont de sensul originalului.
Scrierea în franceză în România
Dacă traducerile nu sunt satisfăcătoare, ar trebui ca poeții români să se traducă singuri sau să scrie direct în franceză? Acesta este un fenomen, încă marginal, pe care l-am văzut dezvoltându-se lent în ultimii douăzeci de ani. Este adevărat că utilizarea limbii franceze de către scriitorii și intelectualii români este o veche și glorioasă tradiție. Dar nu toți cei care au crescut în familii francofone se numesc Macedonski, Tzara sau Ionesco. Și dacă Panait Istrati sau B. Fundoianu sunt astăzi recunoscuți ca autori francezi de sine stătători, opera lor într-o limbă care nu este a lor s-a născut în durere: „Nu va ști nimeni niciodată de câte ori pe zi urlu de necaz, îmi sângerez gura și-mi sparg dinții mușcând cu furie din această unealtă rebelă voinței mele“, i-a scris Istrati lui Romain Rolland în 1929; iar Fundoianu, care știa, totuși, destul de bine franceza, când a ajuns la Paris a spus: „Timp de patru ani am tăcut ca un mut, sută la sută mutilat de război.“ Cel puțin Istrati și Fundoianu au locuit în Franța. Cum ar putea poeții români, oricât de mult s-ar strădui, să atingă această măiestrie atunci când trăiesc și își scriu opera în România? Opera lor suferă de aceleași maladii precum traducerile pe care le-am menționat mai devreme.
Întrucât acest festival de la Brașov este dedicat limbii române, ar fi interesant de luat în considerare următoarea întrebare: un scriitor român care nu scrie în limba română este totuși un scriitor român? Acesta nu este subiectul prezentării mele și nu voi încerca să răspund la întrebare. Observ însă că Cioran și-a exprimat o opinie foarte fermă în această privință. El scrie în Entretiens: „Am scris în limba română până în 1947. În acel an mă aflam într-o căsuță pe lângă Dieppe și traduceam Mallarmé în românește. Deodată mi-am spus: «Ce absurditate! La ce bun să-l traduci pe Mallarmé într-o limbă pe care nimeni nu o cunoaște?» Așa că am renunțat la limba mea. Am început să scriu în franceză și a fost foarte greu pentru că, prin temperament, limba franceză nu mi se potrivește: am nevoie de o limbă sălbatică, de o limbă de bețiv. Franceza a fost pentru mine ca o cămașă de forță. A scrie într-o altă limbă este o experiență terifiantă. Reflectăm asupra cuvintelor, asupra scrisului. Când scriam în română, o făceam fără să-mi dau seama, scriam pur și simplu. Cuvintele nu erau atunci independente de mine. Când am început să scriu în franceză, toarte cuvintele s-au impus conștiinței mele: le aveam în fața mea, în afara mea, în celulele lor, și le căutam: «Tu acum, și acum tu» (…). În același fel, scrisul în franceză a încetat să mai fie un act instinctiv, așa cum era atunci când scriam în română, și a căpătat o dimensiune deliberată (…) Schimbând limbile, am lichidat imediat trecutul: mi-am schimbat complet viața. Chiar și acum, mi se pare că scriu într-o limbă legată de nimic, fără rădăcini, într-o limbă de seră.“ (traducerea mea – Ad. L.)
Pentru a mai rămâne puțin la acest subiect, îmi amintesc de o discuție pe care am avut-o cu Matei Vișniec privitor la faptul că, deși el și scris întotdeauna piesele de teatru în franceză, își scrie poezia exclusiv în limba română, ca și cum poezia ar fi o chestiune de intimitate care nu poate fi exprimată în nicio altă limbă decât cea în care te-ai născut. Lucian Blaga nu spune altceva în Stihuitorul:
„Chiar şi atunci când scriu stihuri originale
nu fac decât să tălmăcesc.
Aşa găsesc că e cu cale.
Numai astfel stihul are un temei
să se-mplinească şi să fie floare.
Traduc întotdeauna. Traduc
în limba românească
un cântec pe care inima mea
mi-l spune îngânat suav, în limba ei.“
Dar să revenim pentru o clipă la poeții români care trăiesc în România și încearcă să scrie în franceză sau ale căror poezii sunt traduse de traducători români. Cărțile lor sunt, desigur, publicate de edituri românești. Prin urmare, chiar dacă lăsăm deoparte calitatea sunt distribuite în țările francofone și, prin urmare, nu vor ajunge niciodată la publicul țintă, în afară de câțiva turiști rari, iubitori de poezie potențial rătăciți într-o librărie românească? În altă parte trebuie să căutăm formula care îi va elibera pe poeții români de blestemul Babel.
Ce soluții există atunci?
Chiar dacă nu ar trebui să ne așteptăm la o creștere semnificativă a numărului de traducători francezi din limba română, ar fi oportun să se relanseze predarea limbii române în Franța. După cum am spus, această predare dispare din sistemul de învățământ francez. Cu toate acestea, intervenția românească în acest domeniu nu este autonomă, deoarece se limitează la punerea de lectori la dispoziția universităților. Când departamentul de limba română se închide, lectorul, lipsit de structura care îi găzduiește cursurile, se întoarce în România. Prin urmare, Institutul Cultural Român ar face bine să adauge misiunii sale culturale o misiune de predare a limbii. Aceasta este ceea ce fac majoritatea institutelor culturale străine: British Council, Goethe-Institut, Instituto italiano di cultura și Società Dante Alighieri, Instituto Cervantes, Instituto Camões, Insitutul Confucius și, bineînțeles, Institut français și Alliance française. Deși vorbitorii de limbă română din Franța sunt puțini la număr, același lucru nu se poate spune și despre diversele asociații de prietenie franco-română sau despre familiile mixte. Sunt sigur că există în acest caz un public potențial care ar fi dispus să urmeze cursuri față în față, la sediul ICR din Paris, sau online, așa cum se întâmplă din ce în ce mai mult în restul țării.
Dar să revenim mai concret la problemele pe care le ridică traducerea. Dacă nu există suficienți traducători francezi și nu ne putem aștepta ca traducătorii sau poeții români să producă ei înșiși texte pe deplin satisfăcătoare, nu văd decât o singură soluție: ajutorul reciproc și cooperarea dintre francezi și români. Corectarea, modificarea și îmbunătățirea textelor scrise sau autotraduse de poeții români înainte de a fi publicate este o activitate pe care o practic din ce în ce mai des. Desigur, activitatea necesită timp și energie, dar are două avantaje: în primul rând, ne permite să realizăm o traducere care respectă originalul; în al doilea rând – și cel puțin la fel de important – permite acestor cărți să depășească circuitul editorial exclusiv românesc și difuzarea în lumea francofonă, fie pentru că ar fi acceptate de o editură străină, fie pentru că ar fi co-editate de edituri românești și francofone. Același proces de revizuire a textului poate, desigur, – și adaug eu, ar trebui – să aibă loc sistematic cu traducătorii români.
Aceasta este o muncă pe care o fac cu plăcere, dar este evident că nu pot satisface singur nevoile lumii literare românești. Prin urmare, în opinia mea, este oportun să se constituie o structură formală și funcțională pentru a conecta autorii și traducătorii români cu voluntari pregătiți și capabili să îi ajute.
În linii mari, o astfel de structură ar trebui să se fundamenteze în cele din urmă pe o bază de date globală, care să repertorieze, pe de o parte, asistenți voluntari, specificând limba lor maternă și domeniul de specialitate (poezie, științe umaniste, artă etc.) și, pe de altă parte, pe cei care solicită asistență, oferind toate detaliile necesare despre natura cererii lor. Această bază de date, odată online și gestionată de o mică echipă de voluntari, ar funcționa ca un fel de site de întâlniri – nu în vederea căsătoriei, ci pentru literatură.
Am numit acest proiect « La République des passeurs » (Republica luntrașilor1), deoarece omenirea globalizată nu se poate mulțumi cu libera circulație a mărfurilor. Gândirea și operele culturale trebuie să poată circula și ele, indiferent de valoarea lor de piață. Ele sunt proprietate publică, res publica, și trebuie apărate ca atare. Și asta pentru că poeții și intelectualii constituie armata care, chiar dacă nu poate salva lumea, îi poate păstra sufletul. Și etica esențială supraviețuirii noastre.
__________________________________________
1 Termenul „passeur” are o bogăție semantică însemnată în franceză, cuprinzând, pe lângă sensul de luntraș ori barcagiu, și înțelesurile de cărăuș (de substanțe interzise), de contrabandist, de traficant, de curier. Intenția autorului a fost aceea de a sublinia transferul în conotația lui pozitivă, motiv pentru care m-am oprit în cele din urmă la expresia „Republica luntrașilor” (n.t.)
Nota redacției: comunicare prezentată la Festivalul Limbii Române de la Brașov, organizat de Adrian Lesenciuc. Textul reprezintă o privire lucidă asupra impactului traducerilor din limba română în alte limbi.
Traducere din limba franceză de Adrian Lesenciuc