Romanul „Oameni care vor fi mereu cu mine” aduce crâmpeie de viață din orășelul Berd, prin povestea mai multor generații ale unei familii, cu relațiile dintre ele, drame, încercări grele, luptă și resemnare, iubire și înțelepciune și − așa cum ne-a obișnuit Narine Abgarian – cu foarte multă lumină. Totul pe fundalul unei istorii care n-a fost deloc îndurătoare cu oamenii locului. (Editura)
Narine Abgarian s-a născut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supravieţuitor al genocidului armean. A absolvit Universitatea Lingvistică de Stat V. Briusov din Erevan, din 1993 mutându-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ţinut mai mulţi ani. Textele sale despre o fetiţă numită Maniunea au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Au urmat „Maniunea pișet fantasticeski roman” („Maniunea scrie un roman fantastic”, 2011) și „Maniunea, iubilei Ba i procie trevolnenia” („Maniunea, aniversarea lui Ba și alte peripeții”, 2012). Pornind de la trilogia ei, s-a realizat un serial TV de zece episoade. Culegerea de povestiri „Semion Andreici. Letopis v karakuliah” („Semion Andreici. Letopiseţ în mâzgălituri”, 2012) a fost desemnată cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia și i s-a decernat Premiul BABY-NOS în 2013. Romanul pentru copii „Bunicul de ciocolată” („Șokoladnîi dedușka”, 2014; Humanitas Junior, 2024), scris în colaborare cu Valentin Postnikov, s-a bucurat de asemenea de mare succes. Volumele de povestiri și romanele sale au impus-o drept una din cele mai importante voci ale literaturii ruse actuale; dintre acestea, amintim: „Ponaehavșaia” („Imigranta”, 2011), „Oameni care vor fi mereu cu mine” („Liudi, kotorîe vsegda so mnoi”, 2014; Humanitas Fiction, 2025), „Zulali” (2016), ecranizare în 2021, „Liudi nașego dvora” („Oameni din curtea noastră”, 2016), „Viața e mai dreaptă decât moartea” („Dalșe jit”, 2018; Humanitas Fiction, 2024). A cunoscut succesul internaţional odată cu traducerea în peste 30 de limbi a bestsellerului „Din cer au căzut trei mere” („S neba upali tri iabloka”, 2015; Humanitas Fiction, 2021), distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat „Simon” (Humanitas Fiction, 2023), roman câștigător al Bolșaia Kniga – Premiul cititorilor, devenit, de asemenea, bestseller, iar în 2022, volumul de povestiri „Molceanie țveta” („Tăcerea culorii”). În 2015, Narinei Abgarian i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuţia excepţională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. În 2022 s-a mutat din Rusia în Armenia natală, iar în prezent trăiește în Germania. (Editura)
(fragment)
Pe drumul îngust și șerpuit de pe marginea râpei, Seto mergea cu pas încet. Călare pe el, cu ambele mâini încleștate pe șaua de pânză cusută manual, stătea Fetița. Vitka pășea în dreapta lui Seto, ținându-l de hățurile de frânghie. În stânga, Tamar.
Tamar pășea pleoscăind din pantofi – îi spălase de cu seară, îi lăsase în prag să se usuce și uitase să-i ia. Furtuna de peste noapte nu șovăise să-și facă treaba murdară și umpluse bine pantofii cu apă. Firește, ar fi putut să se încalțe cu galoșii vechi, dar erau ponosiți peste poate, cu tălpile cârpite, nu ar fi făcut față la un drum lung.
– Stai bine?, a întrebat-o grijulie Tamar pe strănepoata ei.
– Neaah. Mă jenează aici.
Fetița și-a ridicat rochia, ca să arate unde-o jenează. Vitka și-a ferit repede privirea, iar nani a plesnit-o peste mână.
– De ce-ți dezgolești popoul?
– Nu-mi dezgolesc nimic, am chiloți. Pur și simplu îți arăt unde mă doare. Popoul mă doare.
– Și în cuvinte nu poți să spui? Nani și-a scos jacheta ușoară și a împăturit-o. Ridică-te un pic. Gata, acum o să-ți fie mai moale.
Jacheta lui nani, din păcate, nu ajuta cu nimic. Spinarea lată și costelivă a lui Seto o înțepa mereu – când se ridica, când cobora. Șaua incomodă, aspră, cu totul fără rost, îi rodea pielea delicată de pe interiorul coapselor. Dar Fetița nu se plângea – era ferm hotărâtă să ajungă până la capătul râpei călare – odată și-odată trebuia să învețe să meargă pe măgar! Se tot foia încercând să se așeze mai bine, agățându-se cu mâinile de șa.
– Numai să nu-i dai drumul, îi amintea ea din minut în minut lui Vitka, care ducea măgarul de căpăstru.
– Nu-i dau drumul, îi răspundea mulțumit Vitka – tare-i plăceau picnicurile, mai ales cele care aveau loc pe malul pârâului – atunci putea și să se bălăcească în apă după placul inimii.
Ar fi trebuit să vină și bunica Lusine cu ei, dar de dimineață nu se simțise bine – o durea capul. I-a făcut repede nepotului un pachețel cu mâncare – câteva bucățele de gata2 dulce și sfărâmicioasă, ouă fierte, brânză. A rupt din grădină un smoc de ierburi – coriandru, mărar, busuioc, pătrunjel, ceapă verde. A tăiat moțul cepelor și a lăsat căpățânile albe. A spălat temeinic ierburile – mai ales coriandrul – fiecare tulpină era plină de pământ până la frunzulițele dantelate.
Vitka s-a ivit în prag, mutându-se de pe un picior pe altul de nerăbdare, „acuși o să spună: să te porți frumos“, s-a gândit el când bunica s-a îndreptat spre el, ținând cu grijă în mâini pachetul cu merinde.
– Să te porți frumos. S-o asculți pe Tamar.
– Bine.
Vitka a deschis ușa.
– Așteaptă!
S-a aplecat, cercetând cu atenție fața nepotului.
– M-am spălat!
– Și urechile?
Bunica l-a apucat de lobul stâng – nu dureros, dar zdravăn –, l-a tras în jos, s-a uitat înăuntru, apoi i-a apucat cealaltă ureche.
– Lasă-mă, tati! Întârzii!
L-a îmbrățișat, i-a netezit creștetul ciufulit, l-a sărutat pe amândoi obrajii și abia apoi i-a dat drumul. Vitka a țâșnit din casă ca ars, scuturându-și părul din mers. Nu ajung, nu ajung, o să plece fără mine!
Nani Tamar și Fetița așteptau la răspântia spre râpă. Seto păștea liniștit iarbă, Fetița se ținea vajnic în șa, iar nani Tamar, cu palma streașină la ochi, se uita după el.
– Se ridică praful pân la cer în urma ta!, a zis ea cu glas dogit.
– Credeam că plecați fără mine.
Vitka a frânat stângaci, oprindu-se cu cotul în coapsa lui Seto. Măgarul a fornăit, tresărind.
– Vai, vai!, s-a oțărât Fetița. Ai grijă, nu-l lovi!
– Nu mai țipa așa, îl sperii cu zbieretele tale, a dojenit-o Tamar, apoi a mângâiat afectuos măgarul pe bot. Rabdă, Seto-djan. O duci până la râpă și pe urmă se dă jos de pe tine. Cum se simte bunica?, l-a întrebat ea pe Vitka.
– Se vaită de cap.
– Ei, să se odihnească, dacă o doare capul. Haideți!
Și Tamar l-a plesnit ușurel pe Seto peste fundul costeliv.
Seto a pornit fără tragere de inimă, pășind încet cu copitele-i roase.
– Nani, e adevărat că sub nuci nu e bine să dormi?, și-a adus aminte Fetița de discuția de dimineață.
– Sub nuci, nu. Tamara a aruncat o privire în desaga cu mâncare, să se asigure că n-a uitat să ia sarea. Mai ales pentru oamenii pe care-i doare des capul. Sau inima.
– Ți-am zis!, s-a înfoiat Vitka.
– Stai!, a dat din mână Fetița. Dar de ce nu e bine?
– Pentru că în nuc locuiește o forță întunecată care ia sufletele celor cu sănătatea șubredă. Dar numai în copacii mari. Cei tineri nu fac rău celor care dorm sub ei.
– Dar cum așa?, nu s-a dumirit Fetița. Doar noi mâncăm nuci!
– Păi și ce? Una e copacul, alta fructele. Când Dumnezeu a creat copacii, l-a făcut pe fiecare într-un fel! Aici nani a ridicat degetul arătător, parcă invocând ca martori niște forțe nevăzute. Le-a dat câte o trăsătură specifică. Sub stejar, de pildă, nu e bine să te adăpostești pe timp de furtună. Pentru că în el sălășluiește un spirit care adună fulgerele. Uite, fiul lui Unanenț Șakar… S-a oprit, și-a scos un pantof și l-a scuturat – mi-a intrat o pietricică, mă deranjează la mers.
– Ce-i cu fiul lui Unanenț Șakar?, au zorit-o într-un glas copiii.
– S-a adăpostit sub un stejar și a fost omorât de fulger. Avea doar douăzeci de ani băiatul. Abia se întorsese din armată.
Nani s-a căutat la spate, a apucat un colț al basmalei și s-a șters la ochi.
– De ce te ștergi la ochi dacă nu plângi?, s-a burzuluit Fetița.
– Păi de-aia-i șterg, ca să nu plâng. La mine lacrimile stau foarte aproape. Nici nu apuc să mă supăr, că ochii deja îmi plâng. Și de-aia-i șterg dinainte, ca să nu înceapă să plângă.
– Trebuie să-i spun asta mamei, că azi-noapte iar a plâns, a oftat Fetița.
– Prrruu! Tamar l-a bătut ușor pe ceafă pe Seto, care a încetinit fără tragere de inimă. Fetițo, tu să nu-ți faci griji că mama plânge. La oamenii mari e cu totul altfel decât la copii. Câteodată în sufletul oamenilor mari se adună foarte multă durere, uite-aici, sub gât – s-a bătut cu pumnul în piept –, și, ca să te lase durerea asta, trebuie s-o scoți afară plângând.
– Și bunica mea plânge. Se duce la portretul tatei și plânge.
Tulburat de propria-i vorbărie, Vitka a lovit din toate puterile o piatră nimerită în praful drumului. Aceasta s-a rostogolit în tufele dese de nalbă îndoind cu zgomot tulpinile înalte cu floricele pufoase, galben-pal, s-a lovit de gărdulețul de lemn și a ricoșat sub copita lui Seto. Acesta a fornăit speriat, a scuturat din cap și s-a mișcat scurt din loc.
– Hei!, s-a alarmat Fetița. Vitea, nu-l speria!
– Poate totuși te dai jos?, s-a neliniștit Tamar.
– Nani, ți-am zis, merg până la capătul râpei și acolo mă dau jos.
– I s-a spus, doar: mergi pe lângă el și gata. Tamar și-a îndreptat basmaua și și-a tras fusta lungă cu un gest cunoscut. Dar nu, ea s-a încăpățânat. Catâr mic ce ești!
– Ba nu sunt deloc mic!, s-a oțărât Fetița. De ce l-am mai luat pe Seto, dacă nu avem voie să mergem pe el?
– Cum să nu aveți voie? Pur și simplu tu nu știi să mergi călare. Și ce întrebare e asta: de ce l-am mai luat pe Seto? Doar n-o să cucăie în grajd toată ziua! E și el om, vrea și el să se plimbe.
– Nani Tamar, dar Seto e măgar!, a chicotit Vitka.
– Păi ce, eu nu știu că-i măgar, și-a pus Tamar mâinile-n șold, numai că în comparație cu unii oameni – n-o să arătăm cu degetul, nici măcar o privire spre casa lor n-o să ne înjosim să aruncăm (aici a arătat din cap spre casa vecinei Vardik) – Seto e cât se poate de om. Spre deosebire de câțiva. Așa-i, Seto-djan?
Pfrr, a făcut Seto. Pfrr!
– Zahrmar3! n-a rămas datoare Tamar. Ce mai măgar e și ăsta, tu îl lauzi din toată inima, și el fornăie! Piele de tobă, asta ești, ai priceput, Seto?
Seto a mai fornăit o dată și a luat-o la trap pe drum.
– Aaa!, a țipat Fetița, opriți-l, nu știu ce să să-i fac!
– Stai!, a strigat Vitka și a tras scurt de hățuri la dreapta – spre el.
Seto era un măgar foarte pașnic. Dar astăzi îl supăra totul – și ziua prea călduroasă, și călăreața nepricepută, și gălăgiosul Vitka, și glasul nemulțumit al lui Tamar. De aceea, când băiatul a tras scurt hățurile spre el, Seto, nervos, și-a smucit gâtul și, cu o vigoare deloc proprie vârstei lui, a țâșnit spre marginea râpei. Vitka a alergat după el, dar s-a împiedicat, și-a pierdut echilibrul și a scăpat hățurile.
Parcă înadins, râpa era foarte aproape. Spre râu ducea o potecă pietroasă – îngustă, lină, suspendată amenințător deasupra prăpastiei. Măgarul a pornit ca săgeata pe poteca asta și a luat-o la galop în jos.
Usta Saro, care era un sibarit împătimit, își transformase odihna de după-amiază într-un ritual plăcut pentru inimă și suflet. În fiecare zi, dacă-i permitea vremea, petrecea pe balcon un anumit timp senin-contemplativ și fericit – bea o ceșcuță de cafea corect preparată, cu mult caimac, și fuma o pipă cu tutun tare, cu gust înțepător.
Ziua aceea nu era nici ea o excepție. După o masă demnă, fără grabă – supă de spanac cu bulion de găină, brânză moale de capră, cartof fiert dres cu unt de casă topit, varză proaspăt murată, cu un ușor gust de anason și nelipsitul păhărel cu basamac de dude –, usta Saro și-a ocupat postul de observație la umbra viței-de-vie care se încolăcea pe stâlpii de lemn ai balconului.
În timp ce cafeaua se răcea încet, scoțând aburi fierbinți, el și-a aprins ticăit pipa, a tras din ea cu nemascată plăcere, a ținut fumul amar, care-i înțepa cerul gurii și limba, s-a lăsat pe spătarul fotoliului ponosit și scârțâitor și a oftat satisfăcut: Fie slava ta veșnică, Doamne-djan!
– Staaai! Strigătul venit de undeva dinspre râpă a întrerupt brusc discuția filozofică a lui usta Saro cu Dumnezeu. Setooo, vită fără coarne ce ești! Cu cine vorbesc eu, stai!
Ceasornicarul s-a repezit la parmalâcul balconului și a ieșit periculos de mult, până la brâu, în afară, ca să vadă ce se petrece dedesubt.
În defileu se întâmplau lucruri nelalocul lor: într-un galop neașteptat de furtunos, Seto zbura chiar pe marginea prăpastiei. În goana lui făcea niște piruete de neînțeles – își arunca mult în sus picioarele din spate și își ducea crupa ba într-o parte, ba în cealaltă. Pe măgar, îmbrățișându-i strâns gâtul scurt și cu gura deschisă larg într-un țipăt de spaimă, se clătina Fetița. În urma lor gonea Vitka. După Vitka, ținându-se de poalele fustelor lungi și proferând neostoit blesteme, șchiopăta Tamar.
– Fie-mi țărâna peste capul tău, Seto!, împroșca ea. Să vezi ce-ți fac, netrebnicule!
– Aaa!, urla Fetița.
– Tu numai să te ții, copilă, se văicărea Tamar, că parazitului ăstuia îi sucesc eu ultimele coarne! Numai să-l prind, și i le sucesc. Nu mai arunca în el cu pietre, s-a stropșit ea la Vitka. O să fugă și mai repede!
– Păi cum să-l opresc?, a replicat băiatul.
– Prinde-l din urmă și apucă-l de hățuri! Dar cu grijă, că atunci când nu-i în apele lui poate să te lovească tare!
Între timp, Seto a luat abil un viraj pe cărarea îngustă de munte și a zburat pe următoarea, abruptă. Ceasornicarul s-a speriat: un singur pas nesigur, și s-ar fi prăvălit în prăpastie. Timpul era foarte scurt, așa că și-a umplut plămânii cu aer și a strigat din toate puterile, încercând să acopere glasurile tuturor:
– Viktor, băiete! Dacă-l strânge de gât pe Seto, o să-și salte crupa, o să încerce s-o dea jos. Să slăbească strânsoarea.
– Ce?
– Îl strânge de gât! Seto se sufocă, o să-și salte curul!
Nici urmă nu mai rămăsese din eleganța ceasornicarului.
– Aha! Vitka a alergat și mai repede, strigând: Nu-l strânge de gât! Nu-l lași să respire! Auzi? Nu-l strânge de gââât!
Fetița n-a înțeles cuvintele lui Vitka și de frică a strâns și mai tare gâtul măgarului. Speriat, Seto horcăia, se smucea, ba alerga mai repede, ba, dimpotrivă, încetinea. În cele din urmă, pe o bucată de drum mai bună, a frânat scurt, și-a aruncat călăreaţa buclucașă într-o tufă de urzici, iar el, eliberat în sfârșit, a zburat în jos, spre pârâu. Vitka a luat-o la fugă după el, Tamar s-a repezit să-și scoată strănepoata din prinsoarea urzicilor.
– Uui, s-a văicărit ea zgomotos, fetița mea, vino să te văd. Nu te-ai lovit?
– Nu m-am lovit, a anunțat pe un ton neașteptat de vioi și mulțumit Fetița. Doar că m-au pișcat urzicile.
– Asta-i bine. Tamar și-a scos basmaua de pe cap și i-a șters mâinile și picioarele Fetiței. Urzicile-s folositoare, dacă te pișcă nu mai ai necazuri. Uh – s-a îndoit de șale, ținându-se de șoldul stâng, parcă mă-nțeapă. Și-mi bate inima-n gât.
– Dar desaga cu mâncare unde-i?
– Acolo, sus.
– O aduc acuși.
Și Fetița, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a luat-o la fugă în sus.
Tamar a petrecut-o îndelung cu privirea, a oftat, s-a așezat pe iarbă, a scuturat basmaua și și-a pus-o pe umeri. Și-a amintit de ceasornicar și s-a întors. Usta Saro stătea sprijinit cu coatele de parmalâcul balconului și se uita în jos, în prăpastie.
– Ei, a strigat Tamar, l-a ajuns băiatul pe măgar?
– L-a ajuns. Stau acolo jos, vă așteaptă.
– Și măgarul ăsta! Într-un cuvânt, măgar! Îl duc în pădure, îl priponesc de un copac și acolo-l las. Să-l halească lupii.
– N-o să-l duci. Usta Saro s-a îndreptat, tușind stânjenit. Voiam să-ți spun ceva, Tamar. Dacă mai aranjezi un maraton din ăsta, data viitoare să-ți pui pantaloni. Că ți se vedeau picioarele ca unei fătuci.
– Și-n altă parte nu puteai să te uiți?, s-a burzuluit Tamar.
– Păi nici nu m-am uitat. Pur și simplu am observat.
– Saribek4!
– Saribek sunt de șaptezeci și cinci de ani. Sensul?
– Ce sens să fie la unul fără sens?
– Aha, ai pornit flașneta. Te-ai supărat?
– Încă nu m-ai văzut tu supărată! Așa că nu insista!
Tamar și-a legat repede capul cu basmaua, și-a îndesat cosițele cărunte sub nodul complicat, s-a ridicat și și-a scuturat fustele. S-a întors demonstrativ. Basmaua – veche, ușoară, cu o bordură lungă de mătase – îi flutura în două aripi pe spinare. Ceasornicarul a vrut să adauge ceva, s-o dea pe glumă, dar n-a îndrăznit: din aerul războinic al lui Tamar era limpede că nu avea de gând să vorbească cu el.
– Nani – fetița alerga jos, pe potecă, bălăngănind desagile –, am luat și pachetul tău!
– Bravo! Tamar a luat merindele de la strănepoată-sa. Ei, cum e, te-ai speriat tare?
– Aha, tare. Am crezut că Seto o să mă arunce în prăpastie!
– Hai să mergem să scăpăm iar de frica ta.
– Nu mai merg eu să scap de frică! Nu vreau la vrăjitoare!
– Ai zice că ți-a rupt picioarele cineva pe-acolo!
– Nani, e așa de înfricoșătoare, mai înfricoșătoare decât cotoroanța din povestea Hansel și Gretel.
– Ce să zic…
Au pornit la drum, în față alerga săltat Fetița, în urma ei, cu pași mărunți, Tamar. Fetița se îndepărta în fugă, apoi se întorcea, se apuca de rochia străbunicii, o privea în ochi – parcă de fiecare dată voia să se asigure că e lângă ea. Ciripea întruna, râzând cristalin. Tamar îi răspundea în fraze scurte și reținute. Curând, glasurile lor au fost acoperite de zgomotul râpei – astăzi Tavuș era în mod deosebit zgomotoasă și plină de apă. Pesemne că undeva, în înaltul munților, încălzit de soarele arzător, se topise un ghețar și, rostogolind sub el pietre și copaci, se prăvălea în jos – în valea unde scânteia ca un șarpe argintiu pârâul.
Ceasornicarul le urmărea pe Tamar și strănepoata ei dispărând din raza privirii lui. Tamar se oprea din când în când să-și tragă sufletul, se apuca ba de piept, ba de șoldul stâng, iar Fetița alerga în fața ei cu părul despletit de vânt, i se zăreau câte o clipă genunchii sau coatele – slăbuțe, ascuțite, și era atâta duioșie și neajutorare în ea, că-ți venea s-o îmbrățișezi, s-o strângi la piept și să nu-i mai dai drumul.
Curând au dispărut din vedere copila și femeia în vârstă, a rămas doar poteca îngustă – roșcată, pietroasă, cu pete de ocru – un semn prelung pe umărul mohorâtului Hali-kar. Cafeaua se răcise de mult, schimbându-și strălucirea grasă cu o patină cenușie, pipa se stinsese, dar ceasornicarul încă mai stătea sprijinit cu coatele de parmalâcul balconului și privea spre râpă.
___________________________________________________
2 Prăjitură specific armenească. (N. tr.)
3 De la zahre maar, „venin de șarpe“ (farsi). (N. a.)
4 Saro este diminutivul de la Saribek. (N. tr.)
(Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, în Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.)
Traducere din rusă de Luana Schidu