Mircea Cărtărescu este probabil cel mai cunoscut autor român în viață. Nu poți spune despre niciun produs că este „cel mai“ dacă nu relativizezi prin „probabil“, ca alte mărci să nu se simtă ofensate. Dar, în cazul acesta, aproape orice român alfabetizat, chiar dacă nu a citit niciun vers din Levantul, a auzit măcar despre autorul acestuia.
Am citit (de data asta relativizez pentru că la o operă atît de întinsă nu pot fi sigur) toate volumele lui Mircea Cărtărescu, de la debut la Theodoros, inclusiv Postmodernismul românesc, cu excepția jurnalelor pînă la cel mai recent. Am o anumită reținere în privința jurnalelor publicate de autori în timpul vieții. Un jurnal destinat publicului cît timp autorul mai trăiește, oricît de sincer și direct ar fi cel care-l scrie, e firesc să menajeze anumite sensibilități ale unor persoane care, și ele, se mai află în viață. O altă rezervă a mea față de jurnale vizează o eventuală „manipulare“, chiar inconștientă, a cititorului. Ea este posibilă și chiar probabilă și în cazul unor jurnale menite să fie publicate postum. Orice autor își dorește să apară într-o anumită lumină de care biografii din viitor nu pot să nu țină seama. Printre sursele acelora se va număra negreșit jurnalul autorului.
Față de jurnalul lui Titu Maiorescu, un caz imposibil de ocolit dacă ne referim la jurnalele scriitorilor români, în care autorul consemnează stări ale sănătății, cheltuieli zilnice și alte lucruri mărunte, Jurnalul lui Mircea Cărtărescu se referă mai ales la stările și gîndurile lui legate de scris și de lecturi. Un cititor „obișnuit“ nu va găsi în Șapte ani stranii. Jurnal (2018-2024), acele detalii de viață intimă care stîrnesc curiozitatea unor „fani“. Cele care mai apar sînt puține și tratate în treacăt. Scriitorul e discret cu viața personală, cu faptele de zi cu zi – care intră chiar în denumirea speciei – și pare să fie în dubiu dacă e firesc să le treacă sub tăcere.
Nu este lucru ușor pentru cititorul contemporan, fatalmente grăbit, să se apuce de lectura unei cărți de aproape 700 de pagini din care, admițînd că este atras de opera lui Mircea Cărtărescu, află prea puține despre autorul ei, ca ins, și chiar despre operă în sine. Acest al cincilea volum de jurnal cade după Solenoid (2015) și concomitent cu scrierea volumelor Melancolia (apărută în 2019) și Theodoros (2022). Între timp Mircea Cărtărescu a primit premii importante, s-a bucurat de traduceri numeroase ale romanului Solenoid.
Cei care ar privi Jurnalul ca pe un prilej de a descoperi detalii picante sau fleacuri pe placul amatorilor de VIP-uri, de tipul ce culoare a cravatei preferă și ce sos alege la cartofii prăjiți, ar fi dezamăgiți. Dacă nu mă înșel, din Jurnal nu putem afla nici ce marcă de mașină are Mircea Cărtărescu, necum culoarea și cilindreea acesteia. La fel s-ar petrece lucrurile cu vreun aspirant la „știința“ de a scrie o carte de succes prin copierea habitudinilor autorului: număr de ore alocate scrisului, peisaje sau persoane inspiratoare, ore de zi sau de noapte dedicate elaborării, lichide inspiratoare băute înainte, cu ocazia sau după umplerea paginilor. Și așa mai departe, pe rînd, s-ar întîmpla cu toate așteptările diferitelor specii de cititori, oricum specii periclitate sau pe cale de dispariție.
Ne putem întreba atunci care este „publicul țintă“ al Jurnalului. Cred că nu greșesc dacă presupun că publicul acesta este format dintr-un singur exemplar, Mircea Cărtărescu însuși. Sigur, vor mai fi cîțiva cititori atrași de documentul psihologic pe care îl reprezintă textul, aceștia fiind, cel mai probabil, tot scriitori, interesați să se „verifice“ în raport cu un etalon de autoritate indiscutabilă. Într-o carte tot cu miză autobiografică, Marin Preda relatează că un confrate mai bătrîn decît el, Alexandru Jar, îi spunea „confidenţial“ despre unul sau altul că sufletul aceluia este o închisoare, „făcându-mă curios“. „De ce?“, îl întreba abia debutatul Preda. „Cum de ce? Îl cunoştea el, sufletul lui e o ocnă“. Citind Jurnalul se impune o comparație: sufletul lui Mircea Cărtărescu este o colivie, mai exact o pasăre deținută într-o colivie cu respectiva încăpere zăbrelită cu tot. Dacă rămîne în interior, este nefericit prin lipsire de libertate. Dacă i s-ar da drumul, n-ar ști să se descurce dincolo de spațiul detenției.
Pe 15 martie 2019, scriitorul e contactat de o editură mare din Brazilia pentru Solenoid. „Dar unde sînt cărțile mele din China, din Etiopia?“ – se întreabă el retoric și trist – „Unde-i Solenoidul bulgăresc? Dar cel italian?“. Pentru 999 la mie dintre scriitorii autohtoni aceste anxietăți, evident, nu există. Ei pot surîde liniștiți, în timp ce Mircea Cărtărescu abia se pregătește să termine Melancolia, aleargă din Spania în Suedia și va lansa Solenoid la Roma, dorindu-și doar să stea pe loc și să scrie. Multe atitudini sînt posibile în fața acestor relatări din jurnal. Cei neutri ar vedea că „anii stranii“ ai prozatorului sînt stranii doar pentru el, aceștia cu pandemie cu tot, pentru o sensibilitate obișnuită sau, mai ales, pentru una redusă nu au avut nimic special. Pentru aceștia frămîntările lui Mircea Cărtărescu trebuie a fi ininteligibile și nici lectura Jurnalului nu i-ar impresiona.
Astfel, Șapte ani stranii. Jurnal (2018-2024) este o carte specială. Oricum, greu inteligibilă pentru cei care nu au citit ori nu au dus la capăt Solenoid, cu personajul căruia autorul seamănă inevitabil. Ceea ce un cititor mai fin poate desprinde cu folos din sutele de pagini este raportarea autorului la literatură, în special la marea literatură universală, nu cu literatura autohtonă. Sunt remarci inteligente despre scriitori români, de pildă Camil Petrescu. Admirația lui Cărtărescu pentru Hemingway, chiar cînd nu ezită să-l critice, pentru Kafka, Salinger, Pynchon sînt explicate foarte interesant. La fel referirile la pictură și la unele peisaje urbane sau exotice. Adesea „grijile, fricile, depresia“ îl asaltează. Un om intelegent și capabil să guste cele mai rafinate nuanțe ale literaturii și artei e, spre dezolarea celor care-i urmăresc jurnalul, otrăvit de nemulțumiri și neliniști. Ar trebui, poate, să îmbrace cămașa unui fericit, dar știm că fericiții nu poartă acest obiect vestimentar.
Mircea Cărtărescu pare să fie o natură duală, tipică zodiei sale, Ge meni, așa cum și-a intitulat de altfel o povestire emblematică, fiind născut, semnificativ, în aceeași zi cu Marylin Monroe, dar și cu Cristian Popescu (1 iunie). Fără să cred în zodii, constat, prin intermediul jurnalului, că lipsa evenimentelor culturale și sociale îl neliniștește pe poet și romancier. Se plînge chiar că, fără ele, veniturile îi scad îngrijorător, e nesatisfăcut precum Colonelul lui García Márquez căruia „n-are cine să-i scrie“. Dacă însă e solicitat, resimte oboseală și plictiseală (nu cred că e doar un mod de a se alinta, ar fi prea simplu). În Insulele Baleare este sărbătorit de comunitatea locală și înconjurat de cei mai bogați oameni din zonă, este lucru minunat că un autor român a fost citit și este admirat pe acele insule ale frumuseții și desfătării. Scriitorul se simte însă exploatat: „Am muncit la Formentor ca un sclav pe plantații. Ore-n șir nesfârșite, chinuitoare, de interviuri și fotografii“. Telefoanele mobile puse pe funcția reportofon îi trezesc instinctul de vomă.
Chiar și un președinte al României se relaxa deplin în destinații exotice, uitînd eventual de misiunile sale. Mircea Cărtărescu, hipersensibil și ultra-atent, vulnerabil, cum îl arată propriul jurnal, nu se bucură de asemenea locuri. Jurnalul dezvăluie „firea întoarsă“ a scriitorului, fără de care probabil nici n-ar izbuti textele sale strălucitoare. Pornit de tînăr dintr-o Valahie obscură spre cele mai înalte poziții, de Negus al literelor (nu al Etiopiei, dar pe un domeniu mult mai întins decît o țară africană) Cărtărescu poate afirma „Theodoros c’est moi!“. Doar că lucrul acesta nu-l liniștește și nu-l mulțumește.
Dincolo de considerațiile psihologice, sociologice și de viață literară pe care le poate atrage noul volum de Jurnal, cititorul priceput va rămîne cu satisfacția stilului special al autorului care duce la o lectură plăcută și interesantă, însă pentru inițiați. Nu vom regreta, ca în cazul altor scriitori de seamă (Arghezi, Sadoveanu), că știm prea puțin despre viața celui care scrie și, mai ales, despre felul în care se vede pe sine. De aceea, „grijile, fricile, depresia“ înfățișate de Mircea Cărtărescu mai ales pentru el însuși se prefac, pentru cel care le află, în elemente de cunoaștere, iar creatorul jurnalului merită recunoștință că le-a dezvăluit.