Antologia realizată de Nicolae Tzone la Editura Vinea reunește patru poeți pe care îi leagă mai puțin afinitățile estetice ale poeziei lor, cât o frumoasă prietenie, așa cum lasă să se înțeleagă redactorul cărții. Nicolae Tzone a adunat cele 387 de poeme (titlul antologiei) de la Șerban Foarță, Gheorghe Grigurcu și Miron Kiropol, adăugându-se celor trei, iar criticul și poetul Ion Pop realizează prefața cărții. Ceea ce ține de ineditul ei sunt fotografiile care postfațează fiecare grupaj de poezii pentru fiecare poet, fotografii de familie, din copilărie, din tinerețe sau de la senectute, un gest subtil care atașează o biografie nescrisă, în imagini, a prezenței în lume a scriitorului, ființei de hârtie și versuri care este poetul. Micul album în patru părți ne atrage atenția asupra unei fragilități, a unei afectivități pe care poemul o încorporează uneori vizibil, alteori discret, și imprimă deodată antologiei și gestului lecturii un caracter nostalgic.
Când peiorativiza autoironic statutul său de „poet perif(e)eric“, de „truver“, Șerban Foarță asuma ironic un soi de minorat delectabil, care nu însemna nicidecum marginalitate pentru textierul trupei Phoenix (în asociere cu Andrei Ujică), mai cunoscut decât mulți alți poeți „mari“, prin versurile cântate de probabil cea mai bună rock band românească din toate timpurile, aducând cu trupa Jethro Tull prin bogăția instrumentală. Nu a fost un cantautor precum Jacques Brel sau Bob Dylan, figură proeminentă a pop-culture-ului american sau Leonard Cohen, „poetul laureat al pesimismului“, poeți care au adăugat vocea versurilor lor făcându-le de neuitat, dar Phoenixii i-au potențat deplin lyrics-urile. De aceea nu m-a surprins că, în Istoria sa, Nicolae Manolescu deschidea receptarea sa critică cu asocierea poetului cu trupa Phoenix (nu același lucru îl fac și eu?).
În opinia mea, alături de Emil Brumaru, Șerban Foarță este unul dintre cei mai importanți poeți manieriști pe care-i avem, iar Manolescu este chiar categoric în această privință: „Unicul mare manierist din literatura română“. Într-adevăr, Șerban Foarță este un poet al formei, al formelor fixe, al limbajelor poetice istoricizate reciclate, bricolate, mixate, pastișate savant, după Nichita Stănescu din În dulcele stil clasic și înainte de Mircea Cărtărescu din Levantul (și nu numai). Baladescul său, care-și trage seva din poemul villonesc cu cruzimile sale de limbaj și din stilul cronicăresc al lui Miron Costin și al altor izvoade, e un fel de a șlefui argintărie veche pentru a-i reda lucorile stinse, senzuale, de jadis. Remarcabil la Șerban Foarță este felul în care transformă limbajul într-o materie moale, ductilă, pe care o modelează cum vrea, turnându-l în forme abstruse, feline precum arhitectura și vasele art nouveau, de o luxurianță vegetală, facând să rimeze cuvinte vechi cu neologisme, expresii și titluri de opere din franceză, engleză, germană etc., cu inversiuni savante, cu întorsături de frază poetică aproape imposibile de contorsionist, într-o debordanță de jongler.
A fost remarcat ludicul imens al poeziei sale, dar acest ludic nu este unul de suprafață, ci, în primul rând, unul al limbajului poetic și în acest fel manierismul său este „mare“. Arghezi demonstrase că se poate face poezie cu bagajul minimal al vocabularului fundamental și că limba română vulgară are tot ce-i trebuie pentru a face cu ea poezie înaltă, așa cum Bacovia demonstrase că numai cu câteva cuvinte recirculate în repetiții hipnotice poți scrie splendide poeme, iar Blaga că poți deschide poezia filozofiei fără să versifici concepte, în fine Ion Barbu, că în minimul de text poetic poți concentra maximul de semnificație, sculptând imagini care explodează într-o polisemie derutantă.
Demonstrația poetică a lui Șerban Foarță este de o altă factură, iar Nicolae Manolescu are întrucâtva intuiția ei: „Limba română nu se pretează la omofonie, precum, de exemplu, franceza. Șerban Foarță pare decis să ne convingă de contrariul.“ Șerban Foarță lucrează cu formele canonizate literar, cu tipare „poetice“ vechi, consacrate, de la Dimitrie Cantemir și Anton Pann la Ion Barbu și Leonid Dimov – am utilizat ghilimele pentru că, asemenea lui Ion Barbu, altfel inamic al „poeziei leneșe“, și Șerban Foarță este fascinat de plasticitatea limbajului și poate reformula poetic inclusiv textele unui antiliric declarat precum Caragiale, cum o și demonstrează în Caragialeta lui. Ceea ce îi reușește mereu este un spectacol de limbaj mizând totul pe plasticitatea lui. Poezia sa este cultă, dar fără fason și înțepeneli rigoriste, ridicând faconda la o artă a conversației cu întreaga poezie. O astfel de poezie pentru care intertextul e definitoriu ca și la Mircea Ivănescu într-un registru al discreției, pretinde cultură poetică, niscai minimală erudiție, ca să te bucuri dincolo de spectaculoasele jocuri de limbaj de orizontul larg al aluziei informate cultural. Această virtuozitate similară unui genial jazzist care poate trece cu ușurință de la un stil la altul, și capacitatea de a modela limbajul tentându-i limitele plasticității sale definesc după mine miza înaltă a poeziei lui Șerban Foarță
Aleg un fragment dintr-un poem care îmi place nespus, Tretievo Dekabria 1926. Trebuie să știi câteva lucruri despre povestea de dragoste tulburătoare și mondenă, totodată, a lui Serghei Esenin și a Isadorei Duncan, despre sinuciderea lui Esenin din 1925, la vârsta de 30 de ani, tăindu-și venele pentru a scrie un poem cu sângele său și spânzurându-se de un calorifer, despre moartea stupidă a Isadorei Duncan, doi ani mai târziu, strangulată cu eșarfa pe care o purta, prinsă într-o roată a automobilului când demara, dar și despre iubirea neîmpărtășită a secretarei sale, Galina Benislavskaya, care s-a spânzurat de un copac de lângă mormântul lui Esenin pe 3 decembrie (titlul rusesc al poemului): „Când amor nu mai e/ ne rămâne sub cer/ o Promenade des Anglais,/ un Hotel Angleterre// Unii mor când vor ei,/ ceilalți nu-și cunosc ora;/ pentru blondul Serghei/ moare nu Isadora// (Să juri, azi, nu-ți mai cer,/ pe-o eșarfă, un șal/ de un bleu deleter,–/ de un roșu prea pal!)// în decembrie-n trei,/ zi înscrisă cu dalta,/ pentru blondul Serghei/ sinucide-se alta.“
Poezia lui Gheorghe Grigurcu e de cu totul altă factură, serioasă, reflexivă, tentând o căutare a unui sens înalt, ascuns, cu o anumită enigmistică existențială, iar simpla alăturare de poezia lui Foarță, urmând o ordine alfabetică, face sesizabil contrastul. Poetul s-a impus în critica literară atât de bine, probându-și în nenumărate rânduri flerul, încât a pus în umbră poezia. Ion Pop sesizează bine concettismul acestei poezii, caracterul definițional al poemului: Grigurcu va opta pentru aforism ca formă concentrat-paradoxală a unei reflecții în jurnale. Imaginile sale în ceea ce au concret se refugiază ulterior în metaforă sau discretă parabolă, poemul său este asemenea unei pittura metafisica, în peisajul urban sau de natură totul e recognoscibil, dar semnificația lui e una transcendentă, poetul făcând sesizabil acest lucru printr-o ruptură de nivel, printr-un paradox, printr-un contrast, printr-o inadecvare precum în acest mic poem, Priveliște: „Nimic nu vine de prisos nimic/ nu trece fără rost între colțurile/acestui suflet ce ți s-a dat cândva/ cum o priveliște rurală/privești pe fereastra deschisă/ și cu visul acesta timid te-așezi/ la masă-n fața unei farfurii/ în care aburesc dealurile din preajmă.“ La un moment dat, poezia trece aproape integral în reflecție, într-un soi de meditație care vizează pătrunderea unui sens profund al lumii, al unui ascuns al ei, potențând blagian neînțelesul într-un orizont metafizic, în poeme precum Locuri, Sunt lucruri, Golul, Existențe. Gheorghe Grigurcu este unul dintre poeții moderniști interesanți, cu o formulă proprie, căruia umbra poeziei nichitastănes ciene i-a obnubilat (și nu e singurul) într-o oarecare măsură opera poetică.
Miron Kiropol este poate mai puțin cunoscut în contextul literaturii române, pentru că în 1968 s-a stabilit în Franța, – și știm foarte bine care era destinul a ceea ce statul comunist numea transfugi: uitarea programată – scriind deopotrivă în română și franceză, o poezie de limbaj spiritua lizat, de sensibilitate religioasă, de transfigurare căruia lirismul îi ser vește drept vehicul. Poezia sa se desprinde de tot ce e pământesc, de rezidurile prozaice ale cotidianului și urcă la cer, de aceea în poem lucrurile devin translucide, își pierd materialitatea. Interogații profunde ne pun în prezența unui dialog cu cele înalte, sibilinic. Gesturi ceremonializate, de oficiere ritualică deschid către o simbolistică ermetizată până la obscur; interioritatea se învecinează cu nemărginirea. Temă fundamentală a poemului lui Kiropol este o percepție aproape metafizică a prezenței în lume, concomitent cu căutarea celor înalte, o lume extrasă profanului. La un moment dat, poemul care poartă în titlu data scrierii sale devine labirintic, încâlcit, ininteligibil, poetul se închide în interiorul său precum universul autarhic din prima elegie nichitastănesciană, vorbind parcă în transă: „Văd bine că a venit vremea/ De a se face invizibil chiar fără invizibil/ Nu mai mă vedea ca să nu te văd./ În calea omului s-a așezat pustia,/ Furtuna de nisip ronțăie cerul./ Vreau să-mi aduc aminte/ De a-mi uita amintirea./ Paznic al lucrurilor fără viață/ Să le fiu viață.“
Nicolae Tzone închide volumul cu poemele sale torențiale, în rafala unor versuri reluate în buclă, care-i stabilesc un soi de cadență de mitralie precum în poemul gingsbergian, Urletul. Poemul trăiește din acumularea de imagini în aversă, iar imaginile sunt desprinse parcă dintr-un tablou suprarealist, în asociația liberă a dicteului automat, dar cu un flux totuși controlat. Însă energia este alta, una a poemelor beatnicilor, fără conținuturile lor, fără mesajul lor social, ci doar ritmul subliniat de cezura din interiorul versului, de caracterul lui adresativ. De aici un efect ciudat al acestei poezii care vorbește cu un limbaj conectat la imaginarul suprarealist pe o altă muzică, cu un ritm nou care este cel stenic al poeziei americane: „și acum să fim cuminți/ să așezăm patul direct în sicriu/ și sicriul să aibă robineți pentru apă/ și de asemenea/ să aibă în pereții lui dulapul de lemn cu haine/ și pantofii noi noi“. Una dintre temele acestei poezii este chiar poezia. Poemul personificat, cu aluzii soteriologice la persoana Mântuitorului, devine centrul poeziei, locul în care mereu te întorci pentru a locui, pentru a te lăsa locuit.