Mihai Ispirescu face parte din cercul restrâns al celor care încă mai cred în ideea de literatură dramatică, într-o epocă a „scenariilor dramatice“, a „colajelor“ și a prelucrărilor regizorale. Totodată, alături de Matei Vișniec, Radu F. Alexandru, Vlad Zografi și Horia Gârbea, face parte din cercul restrâns al dramaturgilor români contemporani care au pătruns pe afișele teatrelor de primă mărime. Piesele sale s-au jucat pe scene mari, beneficiind de montări de calitate semnate de regizori con sacrați, și au rezistat în repertoriu stagiuni întregi.
Ajuns anul trecut la o frumoasă vârstă, dramaturgul s-a văzut întâmpinat de surpriza unei ediții antologice a operei sale dramatice, realizată de teatrologul Ioan Cristescu. Intitulată simplu, Teatru, ea cuprinde opt piese și este însoțită de un aparat critic bogat și aplicat.
Editorul a selectat pentru această antologie atât creații ale lui Mihai Ispirescu de dinainte de 1989, cât și de după această dată. Este un pariu al criticului dramatic Ioan Cristescu, dar și o circumscriere – prin cazul particular al unui drama turg încă activ – a unei teme care, deși este recunoscută, este mai mereu ocolită în dezbatere. Și anume, ce s-a întâmplat cu teatrul românesc înainte și după prăbușirea comunismului. A fost teatrul un teritoriu magic al opoziției față de cenzură și de dictatură, înainte de 1989, sau a fost unul al conformismului și al „șopârlelor“ inofensive? A devenit el o avangardă a creativității, în cadrul căreia vechile forme nu-și mai aveau locul, după căderea regimului comunist, sau involuează sistematic către exhibiționism și irelevanță culturală? Cu alte cuvinte, vorbim despre o evoluție sau despre o ruptură?
Tocmai prin faptul că este ju cată și acum – piesa Magnificul a avut premiera la Teatrul „Nottara“, în 2021 –, dramaturgia lui Mihai Ispirescu propune un răspuns la aceste întrebări. Totodată, ordonată critic în această antologie, ea ne permite o relectură care repune în discuție și receptarea autorului însuși. Cu atât mai mult, cu cât prozatorul Mihai Ispirescu a fost mai prolific (editorial vorbind) decât dramaturgul cu același nume și, în consecință, s-a bucurat de o receptare mai amplă.
Primele două piese cuprinse în volumul Teatru au fost scrise și jucate înainte de 1989. Cea dintâi dintre ele, Trăsură la scară, a avut premiera la „Nottara“ în 11 octombrie 1983, iar cea de-a doua, Aprilie, dimineața, a fost jucată la același teatru (sub titlul Într-o dimineață), începând din 17 octombrie 1988. Pentru cine mai are memoria bunelor rânduieli ale teatrului de odinioară, datele premierelor ne indică faptul că a fost vorba de spectacole care, montate la început de stagiune, conțineau o miză regizorală și actoricească importantă. Miză augumentată și de dificultatea cu care, după serii de „vizionări“ și para-„vizionări“ – a se citi: intervenții abuzive ale unor tovarăși nechemați a judeca arta –, spectacolul ajungea, în fine, la întâlnirea cu publicul.
Ambele piese au fost recunoscute, la timpul cuvenit, ca niște evenimente ale scenei contemporane românești, cronica dramatică (din care editorul oferă fragmente sugestive) subliniind atât în drăz ne lile montării, cât și reușitele textului. Tot de atunci datează însă și niște clișee critice care se cer amendate. Afinitățile dintre textele lui Mihai Ispirescu și teatrul lui Teodor Mazilu, de pildă, țin de materia din care se alimentează ambele: absurdul cotidian dintr-un regim totalitar, nenumit ca atare, însă sugerat printr-o multitudine de semne transparente. Însă, în timp ce Mazilu exploatează umorul sec care decurge din tratarea realității ca fiind intrinsec absurdă, ceea ce îl apropie de Eugène Ionesco, Ispirescu tratează anomia existențială într-o cheie poetic-exasperată care trimite mai degrabă la Frumoșii nebuni ai marilor orașe, a lui Fănuș Neagu, desigur, fără inimitabilul discurs ornant al prozatorului. Personajele sale – Boiangiu și Pășteanu, în Trăsură la scară, Aspasia și Berzea, în Aprilie, dimineața – își trăiesc existențele mărunte ca pe o „ispășire“ a unei misterioase culpe. Adică dând expresie, simultan, unei resemnări care sugerează damnarea, dar și unei oximoronice veselii triste, care induce note existențialiste stranii într-un univers de un comic absurd.
Se mai poate remarca (în trecerea de la piesele de dinainte de căderea comunismului la cele scrise în libertate) și subtilitatea cu care Mihai Ispirescu a transformat „esopismul“ necesar alunecării pe sub radarul cenzurii într-un stil al preterițiunii, adică al afirmației pe dedesubtul unei ne gații aparente. Acesta i-a permis să-și continue demersul de edificare a unui „teatru al exasperării“ și după 1989, articulând astfel mai mult decât o atitudine de neaderență la „angajamentele“ din perioada co munistă. Este vorba, mai precis, de o viziune de existență pe care teatrul lui Ispirescu o propune: aceea a unei existențe care, deși absurdă în esența ei, are un sens tocmai în asumarea tragicomică a lipsei de sens, de finalitate.
Aspectul se vede limpede în cea de-a treia piesă antologată, Ar șița și viscolul, jucată în septembrie 1992, tot la „Nottara“, text distins cu Premiul Asociației Internaționale a Criticilor Teatrali pentru cea mai bună piesă de actualitate, în 1993. Spre deosebire de creația altor dramaturgi, la Ispirescu nu identificăm o ruptură între „înainte“ și „după“, ci o continuitate de viziune, teatrală și existențială, deopotrivă. Amelia și Alexe, personajele titulare ale piesei, trăiesc tocmai imposibilitatea – dacă nu cumva și inutilitatea – desprinderii de ceea ce a fost, articulând astfel una dintre problemele fundamentale ale omului din societatea românească. Și anume, gestiunea relației imposibile dintre necesitatea abandonării unui mod de a trăi impus timp de decenii și necesitatea contrară de a păstra o continuitate de existență, în absența căreia viața s-ar transforma în schi zoidie. Exact această schizoidie, care transcende de fapt epocile și evenimentele istorice, este în-scenată în piesele lui Mihai Ispirescu, creații în care omul este supus nu neajunsului, ci mi rării de a se fi născut și de a trebui, în consecință, să-și asume acest act mirabil de a trăi.
Dintre piesele de după 1989, cele mai cunoscute sunt, evident, Tehnica Raiului, cu premiera la Teatrul Național din București în 7 februarie 1997 (distinsă și cu Premiul Asociației Scriitorilor din București, în 1998), respectiv, Petrecere într-un pian cu coadă, jucată pentru prima dată la Teatrul „Nottara“, în 23 aprilie 2005 (Premiul Filialei București-Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor din România, 2006). Ambele mi se par remarcabile, pe lângă calitățile dramatice intrinseci – căci Mihai Ispirescu este și unul dintre puținii noștri scriitori care mai știu să scrie teatru reprezentabil –, prin absența vulgarității și a mizerabilismului care au copleșit literatura, teatrul și filmul nostru „de actualitate“. Problematica tranziției poate să fie măruntă (cu atât mai mult, cu cât viziunea dramaturgului mizează pe o condiție umană modestă), viața de zi cu zi poate să fie asaltată de mizerie și de promiscuitate, însă textul lui Ispirescu nu este trivial. Dramaturgul știe să aducă pe scenă, din străfundurile psihologiei personajelor sale, exasperarea unor oameni condamnați să trăiască într-o lume de simulacre, cum este lumea contemporană, și care în același timp sunt lipsiți de capacitatea intelectuală de a-și imagina coerent o altă lume.
Piesele mai recente – și în special ultima dintre cele cuprinse în acest volum de Teatru, și anume, Coada la Rai (încă nejucată) – atestă și capacitatea lui Mihai Ispirescu de a se adapta noilor limbaje regizorale fără a sacrifica fondul intelectual al teatrului său. Cu un personaj memorabil, Țone, și o intrigă captivantă, Coada la Rai propune un text cu un ritm alert, întretăiat de „secvențe filmate“, scris într-un amestec de literatură dramatică și scenariu de film, punând în fața regizorului de azi o ofertă care nu mai poate fi refuzată sub pretextul „anacronismului“. Textul ne mai sugerează și că nu metoda scenariului este în culpă în multe dintre lamentabilele piese românești recente, ci numai talentul (sau, mai bine zis, lipsa de talent) a autorilor…
Astfel alcătuit de Ioan Cristescu, volumul Teatru al lui Mihai Ispirescu atestă că, deși în declin, literatura noastră dramatică mai are încă opere și autori demne/i de a figura în repertoriul marilor teatre și în istoria literaturii. Și că, atunci când este scrisă de un autor cu vocație, dramaturgia rămâne un gen literar major, de sine-stătător, apt să îi furnizeze cititorului aceleași satisfacții de lectură ca proza sau poezia.