Cristian Liviu Burada este un poet care, în orice direcție s-ar îndrepta, are conștiința infinității drumului. Pe orice direcție din spațiu, Universul este infinit, o știm, o bănuim difuz, dar poetul craiovean ne-o amintește ferm cu fiecare text. Așa cum este firesc, oamenii obișnuiți își simplifică existența, raportînd-se la repere terestre și operează cu simplificări care, la scara percepției comune, sînt acceptabile: curbura pămîntului, dacă mergi de la Craiova la Filiași, nu e relevantă, masa corpurilor poate fi considerată constantă dacă umbli cu căruța și chiar cu o mașină de curse. Cristian Liviu Burada nu se oprește la asemenea frontiere lumești, el vede lucrurile la o altă scară și, desigur, neliniștile cărora le găsește expresie se amplifică la o dimensiune cosmică și la viteze care o concurează pe cea a luminii.
Poetul este serios, chiar grav, temele poemelor sale nu sînt niciodată frivole. Nici măcar pe cărțile de joc nu apar „ași, valeți și nici dame de pică“, ci „cîteva cuvinte răsturnate-n ofrandă“ și „îngeri timizi“. Este de la sine înțeles că nu poate apărea nicio umbră de ironie și, „oriîncotro“ ai merge alături de autor, te vei îndrepta spre peisaje stranii, neliniștitoare cu „răsărituri mate pitite-n nori narcotici“. Peisajele par onirice, iar făpturile întîlnite nu sînt dintre cele pămîntești. Ci „heruvimi bronzați și arhangheli negri“. Ținta călătoriei este una importantă. De exemplu, poetul se ipostaziază ca martir care își caută crucea pe care a fost răstignit. Chiar și un simplu tramvai nu este un banal mijloc de locomoție, ci un instrument de tortură fatal. El trece prin trupul poetului purtînd, paradoxal, tocmai versurile acestuia, lăsînd „arteziene de sînge și cuvinte revărsate“.
Degetele lui Dumnezeu îi potrivesc pe Adam (altă ipostază a poetului) și pe Eva lui ca „sori în galaxie“. Ispita și păcatul, șarpele și mărul dispar din Eden. Acesta este unul dintre poemele luminoase, mult mai puține decît cele întunecate. Care propun scenarii de-a dreptul terifiante.
În textul de însoțire de pe a patra copertă a cărții, Adrian Alui Gheorghe scrie despre calitatea de „martor care depune mărturie“ a poeților, în general și a lui Cristian Liviu Burada, care ar fi „un confesiv“. Desigur, există și martori ce tac, ținînd secrete faptele la care asistă. Ceea ce mărturisește poetul în acest volum sînt lucruri pe care orice instanță le-ar pune la îndoială. Viziunile sale, „minunatele lumi din afara mea“, sînt vaste și populate mai mult de concepte decît de obiecte sau ființe. Peisajele au ceva labirintic și, după vorba autorului, oriîncotro ar lua-o, tot peste căi întortocheate ar da. Ca să găsească drumul înapoi în aceste bolgii haotice, călătorul presară în urma lui nu făină sau cenușă, ci cuvinte.
Dar cuvintele fug singure din poem, cel care scrie rămîne fără ele. Asemenea viziuni se întîlnesc tot timpul. Scriitorul apare permanent ca o conștiință torturată sau măcar frămîntată de mari neliniști, hărțuită de evenimente contrariante (cum ar fi pierderea cuvintelor sau agresiunea lor) ca într-un vis neplăcut din care nu se poate trezi. Acest tip de poezie stîrnește cititorului simpatie (pentru autor) simultan cu revolta și repulsia împotriva lumii crude și complicate, chiar absurde, care îl martirizează pe acest nou Prometeu ciugulit de cuvinte și de propriile versuri. Poetul mizează pe asemenea efect, dar cu măsură și sobrietate, expune „obiectiv“ situația, fără să se lamenteze. De aceea tristețea pe care o induc cele mai multe texte și o anumită mizantropie a sa apar ca justificate și convingătoare.
Scriam despre Cristian Liviu Burada ca despre un poet ce încearcă să fie pe măsura universurilor sale, multiversurilor prin care se mișcă, însingurat ca prințul Danemarcei. Adaug acum că încercarea aceasta, cu eforturi demne de un nou Sisif, nu este făcută să reușească. Dimpotrivă, autorul se contemplă ca un spirit omenesc limitat și fragil prins în uraganul cosmic al rotirii implacabile a materiei în hăul infinit.
Experiența lirică a lui Cristian Liviu Burada are meritul originalității. Chiar dacă unor cititorii amatori ai „plăcerilor ușoare și blajine“, cum zicea un mare poet, respingîndu-le, acest fel de texte li se va părea incomod, eu cred că autorul și-a găsit drumul și îl va urma „oriîncotro“ acesta îl va conduce. Nu îi urez „cale dreaptă“, pentru că vocația lui se arată a fi, dimpotrivă, aceea a labirinturilor.