Călin Vlasie pare să fie unul dintre ultimii poeți optzeciști care s-au convertit la proză, deși romanul Fading este scris în două etape, după mărturisirea din prefață a autorului. Prima parte este scrisă în perioada 1986 – 1989, a doua în perioada 2022 – 2025, între cele două etape fiind o luptă cu sine, cînd autorul simte „cum lumea din jur se scufundă, dar și cum din adîncuri nebănuite încep să crească germeni de renaștere“. Acești germeni de renaștere sunt cei care preschimbă termenul de fading, care înseamnă dispariție, alterare, moarte, în never-fading, prin care se înțelege: nepieritor, strălucitor, etern. În curată exprimare existențialistă, autorul, disimulat în toate personajele sale din carte, spune că „miza romanului meu – și poate și a vieții mele“ este o luptă între „tu nu ai existat înainte“ și „tu ești acum, pentru că ai existat înainte“. Străinul lui Albert Camus nu ar primi o definire mai exactă, și nicio ramă de cuvinte în care să își trăiască exasperările. Romanul Fading are două prefețe, una este scrisă de Călin Vlasie și alta de Alin Vizu, psihologul prieten, narator el însuși. În fond, relația dintre cei doi este un pic mai complicată, precizarea vine tot din prefață, ca să nu existe dubii: „În roman sunt doi naratori: autorul însuși, Călin Vlasie, și psihologul Vizu, care este un fel de alter ego al lui Călin Vlasie. Sunt cumva în concurență. Fiecare scrie o prefață la roman și fiecare mărturisește că vrea să scrie un roman despre psihiatrie, despre lumea bolnavilor psihic, cu exact aceleași personaje pe care ambii le cunosc foarte bine.“ Cel de-al doilea prefațator, Alin Vizu, co-autorul, are, dincolo de prefață, un impresionant studiu despre psihogonie, care reprezintă originea și evoluția sufletului uman sau, mai mult, este o lentilă fluidă, aflată la granița dintre știință și artă, prin care încerc să înțeleg devenirea sufletului. Să ne amintim că și romanul Tratament fabulatoriu (1986), scris de Mircea Nedelciu, se deschide cu o prefață de autor, consistentă, „care face parte din roman“, în care sunt abordate noțiuni de sociologie, psihologie, psihanaliză, poeticitatea limbajului etc. De asemenea, prozatorii postmoderni americani, gen John Barth (în Lost in the Funhouse sau The Sot-Weed Factor) sau Thomas Pynchon (în Gravity’s Rainbow sau V), au folosit metaficțiunea în texte care reflectă propria construcție epică, erudiția intertextuală și intrigile labirintice.
În partea strict epică a romanului, vocile celor doi naratori se întretaie, se armonizează, se contopesc una în alta. Viața lor este aceeași, așa că perspectivele imaginative nu pot fi net deosebite. Pentru doi psihologi (naratorii), care citesc lumea prin prisma profesiei, nu există diferențe și nici secrete prea mari, diferența dintre spital și stradă este una greu de sesizat, mai ales înainte de 1989: „A doua zi dimineață, imediat ce cobor din bloc, parcă intru direct în spital. Întreg orașul îmi pare un spital. Coridoarele lungi, mînjite în gri, ale Psitteyului mă întîmpină cu aceeași atmosferă familiară, dar apăsătoare.“ Capitolele sunt secvențe epice bine conturate, adevărate povestiri în care personajele sunt fie Călin Vlasie, fie alter ego-ul său, Alin Vizu. Sunt și secvențe/ trimiteri la viața literară de dinainte de anul 1989, cu lucruri pe care le re/ cunoaștem cei care am trăit acea perioadă.
Criticul Daniel Croitorescu este, după amănuntele din carte, Nicolae Manolescu, cel care l-a denunțat pe Iulian Grosu, nimeni altul decît Eugen Barbu, care a plagiat masiv în romanul Princepele (aici Bizantinul) din cărți și documente, fără să citeze sursa. Iulian Grosu, alias Eugen Barbu „(…) deține, din 1964, Ordinul Steaua Republicii Populare Române, clasa a IV-a, „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei“ și conduce, de mulți ani, cea mai sinistră publicație, 7 zile, în care apar, număr de număr, fragmente din pisaniile de la Mânăstirea Secu. Aici sunt drastic afurisiți, ca la ușa cortului, scriitorii fugiți din țară, care nu sunt pe placul ideologilor oficiali. Publicația „7 zile“ este, firește, revista „Săptămîna“, o oficină a fostei Securități, în care sunt demolați scriitorii nealiniați ideologic. Plecînd de aici, o secvență epică, Teama, narează aventura tînărului psiholog Alin Vizu, care a făcut imprudența de a scrie un articol de apreciere la adresa criticului Daniel Croitorescu, alintat Dani (lui Nicolae Manolescu i se spunea Nichi!) și care intră astfel în vizorul Securității. Spune Alin Vizu: „Dani este printre puținii scriitori români care susțin ideea, cu perdea, e adevărat, că literatura se supune legilor scriiturii și nu ideologiei de partid.“ Modul în care este contactat, anchetat Alin Vizu, pare desprins din scenariile anilor ’50-’60, dovadă că frica, teama au rămas în mentalul colectiv, pot fi analizate/ psihanalizate multă vreme, în condițiile în care lumea noastră mai are răbdare să asculte/ să vadă ce s-a întîmplat în istoria recentă. Revoluția Română este un capitol distinct în roman. Bolnavii au opinii, au reacții, au drepturi pe care anarhia unei revoluții, cred ei, le pot da: „Vrem consilii ale pacienților, vrem plimbări libere prin curte, vrem tratamente care să ne ajute, nu să ne reducă la tăcere!“ Reducerea la tăcere era o practică a epocii, la care apelau atît activiștii, cît și securiștii.
Călin Vlasie este, în esență, poet. Experiența sa vastă în poezie influențează profund modul în care construiește fraza, imaginea și ritmul romanului. Fading păstrează economia și rafinamentul expresiv ale poeziei, chiar și în cele mai abstracte pasaje narative: „Ninge abundent, ca o sîngerare albă, peste clădirea Miliției și Securității“; sau „Ninge cu fulgi mari, ca și cum ar cădea din barba lui Dumnezeu – un Dumnezeu imens care ține orașul în brațe ca pe un copil scîncind.“ Romanul Fading nu poate fi înțeles doar ca proză narativă clasică. El este o hibridizare între discursul liric și cel epic, iar această interferență conferă textului o densitate estetică și filozofică de mare rafinament. Călin Vlasie s-a înscris, prin Fading, ca ultimul prozator de reținut al Generației ’80, roman în care fragilitatea memoriei permite trecutului să invadeze prezentul. Nu cu agresivitate, ci cu luciditate. Un roman de recitit.