Cele trei părți ale recentului volum al lui Dan Sociu alcătuiesc o serie de tatonări pentru o nouă etapă a poeziei; poemele nu au titluri (deși sunt separate tipografic), volumul nu are un cuprins – sugestie spre o „rostire-mpreună“.
Cartea începe cu ceea ce s-ar putea numi copilăria ancilară, de copil crescut în anii 1980, ai lipsurilor identificabile la baza piramidei lui Maslow, unde mărturisește: „Nu-mi stă nimic în cale/ am învățat răbdarea la coadă la portocale/ ore în șir în picioare la defilare/ nu mă sperie nimic/ am stat de mic în întuneric și frig.“ Pe acest bagaj psihologic, puțin stil este întotdeauna binevenit, prin încercarea de adaptare la un vocabular de ultimă oră; sunt poezii unde „se dă cu seen“ (a vedea un mesaj fără a mai și răspunde), unde există verbe precum „a simpui“ (manifestări excesive de simpatie la adresa cuiva, în mediul rețelelor sociale), „a ghostui“ (a dispărea brusc din viața cuiva, de regulă cunoscut pe Internet) – termeni selectați dintr-un singur poem –, iar de aici, la reluarea unor ipostaze poetice, la meditații asupra vocabularului simbolisto-modernist, făcut să funcționeze în gol, nu mai este decât un pas: „iar am fost până la gară/ nu ca să plec undeva/ sau s-aștept pe cineva/ doar așa/ ca un poet de-odinioară“; un pas care este prompt amendat, prin intervenție, prin adresare directă: „amiezi rizomatice/ scuze, eram la muzeu/ puterea unui sărut/ doar un prost n-a cunoscu.“
A doua parte, apropiată de expresivitatea autocolonizantă de tip hip-hop, prezintă în mod ironic stiluri de viață, de felul „falafel cu disco ball/ boldișor cu Aperol/ trec perechi prin centrul vechi/ în grădina Ioanid“, care își epuizează detenta în alte exerciții lexicale, câmpuri semantice ordonate diametral, prin reciclarea vocabularului circumscris socio-economic, între „Sephora“, „Armani“ sau „Mojito“ pe care îl bea „mojica“ și „fiertura“, „zarzavatul“, „zdrențele“.
Aceste două prime părți servesc, în fapt, unei introduceri pentru a treia parte, partea cu greutate a volumului, un soi de manifest poetic, în care poetul se află față în față cu critica, actul cel mai frecvent în lumea poeziei, de la clasici la contemporani. Forma este cea a unui jurnal poetic, cu poeme ce precizează de la început cadrul – „am fost la“: piață, restaurant, poștă, dentist, cimitir – unde recurente sunt drumurile la bibliotecă și discuțiile cu personajul feminin al bibliotecarei, ce are mereu diferite opinii despre alegerile cărților, comunicate cu titlu personal. O punere în abis la poemul [Am fost la bibliotecă], care se încheie cu o discuție în contradictoriu: „Dar cartea nu se citește pentru copertă./ Ba da îi răspund/ uneori, coperta/ spune mai mult/ decât cuvintele“. Punere în abis, pentru că furculiței de plastic cu coada ruptă de pe prima copertă i se poate găsi „continuarea“ pe mușamaua copertei a IV-a – expresie a improvizației, a lipsei de orizont, a superficialității – nobile ținte ale versului lui Dan Sociu.
Utopia finală, a dispariției criticii, în poemul ce încheie volumul, [La înmormântarea mătușii], îi provoacă poetului „o tristețe amară“, pentru că „moartea poate aduce o/ anumită pace“; poemul face parte dintr-o serie „funerară“, în care poetul își contemplă foștii cenzori-abuzatori din viață, începând cu copilăria sa, cu cei care l-au crescut. Astfel, în cimitir sunt diferite personaje, de la Vecinul nevrozat, cel care „ne certa/ când ne jucam în fața casei“, iar acum „doarme în pace“, „nimeni nu-l mai deranjează“ – până la bunica, „vicleană“ pentru că îi ascundea bomboanele, de care își amintește mai degrabă prin „bătăile pe care mi le-a dat“. Bunica îi lasă moștenire „o colecție de păpuși/ toate urâte și pătate“, pe care le aruncă imediat la gunoi, „fără niciun regret“. În momentul în care alege, la pompe funebre, „sicriul pentru tata“, are gânduri ce sugerează, ar spune un psiholog, manifestări ale regretului – „sper să nu-l găurească șoarecii“.
Mătușa cea rea se pricepea să iasă în evidență de sărbători, de pildă de Crăciun („Ce mâncare proastă! strigase ea/ Și ce oameni urâți!“), iar la dorința-i exprimată în stil șantajist „mai bine eram singură/ într-o groapă“, poetul îi răspunde direct: „Poate ajungi și-acolo, mătușă“, pentru ca acum, în prezentul poemului, să îi contemple „fața înghețată“ din sicriu.
Mica parabolă a morții din finalul volumului este, în fond, o meditație despre ireconciliabil, despre scopurile derizorii ale vieții celor mulți și umili – în strânsă legătură cu titlul volumului, preluat din limbajul (argoul) de marketing, al obținerii de plăceri imediate, indiferent de consecințe sau de context.
Un volum care se poate citi prin multiplele sale trimiteri: la tipuri de existență – sau la tipuri de poezie și de poeți – aici, în această ultimă posibilitate de lectură putând fi inclusă și autoprezentarea de pe clapeta volumului: „L-am întrebat pe Dumnezeu/ Doamne, ce poet îți place, eu?/ Și Domnul mi-a răspuns: da, tu./ Și altul? Altul nu“ – o semnificativă exprimare a derizoriului poetastrului generic, de ieri și de astăzi.
Dan Sociu, un poet valoros în fiecare volum.