Întoarcerea la real (II)
Timpul târziu de acum anno Domini
încrustând mâinile. Stelele nasc zări umede
formele-ape curgând (încă și încă)
lumină uitată pe care auzul o poartă –
pliu-pliu în târziu tic-tic sub nimic
îmbracă-te gând însoară-te vânt
cerșetorii orașului (târzii fiind) se întorc
în mirii realului de acum. Râd nimicului
și își afundă inimi mărețe
în zările crețe –
le aud râsul cum arde clipele
și sub ele stele și apele ce acum în sus curg
le cuprind brațele
și le sărut nopțile sub viețile-rug
Nimic mai viu însă ca hăul timpului. Viu
și treaz. Haide și învelește-te în auzul lui
și așterne-te drumului –
morții și viii mei deopotrivă
îi încălzesc carnea înfrigurată și îi suflă
în pielea lui subțiată
stele întoarse
în cosmosuri arse –
aud cum se înșiră în margini
(din ce în ce mai în margini) și cum se întind
lucrurile și ființele sub clipe tăind –
le tot număr și le împresor brațele urmele
cu ochii adânciți sub piele
răstigniți și străluminați
și cât mai aproape de ele –
le pun auzul meu la ureche
și suflet pereche
De acum ca într-un capăt de drum
mirii realului își vântură trupul sub stele
cele care au ars și cele nenăscute
și scurse în argintul lor de noapte sub piele –
leagănă-te gând uită-te-n ele!
străzile întoarse în margini îi aud
cum se revarsă departe și cum își duc pașii
picioarelor alungite cum încalecă ceața
prinsă sub tălpi și sub luna înaltă și creață
(poezia va salva viața!)
cum timpul lor însoțind mâinile le întind
în vântul lumii ce geme –
să vină dimineața-n devreme
într-o nouă gramatică alta
necunoscută sau poate uitată
Iau la pas calea și umbra ce scutură
vieți și trupuri uitate mergând la vale –
realul lor se aude acum
mereu întors
acest drum în care poți asculta unduind
timpul lor unic fuiorul cel mare –
ține-l în brațe ca pe-o unică stare!
și apoi înfrigurat poți călca vântul
ce străbate în șoapte. Poți auzi din nou
iarba desfăcută-n picioare
și noaptea ei groasă lăptoasă –
unde se torc verbele făcute iarăși
verzi cu păsări-iarbă și ploaie albă
sub vremea care o-neacă
ce vine și pleacă
De aici poate începe calea
adevărul și viața aceleași în zi de inimă plină
la fel iubind golul din umbră
lumină și pleoapă pământ și apă
aceleași rămase –
unde gura arsă tace și imaginează
iar ochii învață drumul luat de la capăt
stors în steag înfipt în aprilie –
cerșetorii orașului ai mei fiind
lor le spăl picioarele și le car zarea în spate
lor le înfășur la piept cuvintele
toate și steaua din somn ce răzbate
Se va trezi mâna pe creștet și va răsări
în ea luna (înfrigurată și una)
genunchii vor străbate neliniștea
femeia ta albastră va înveli cu ea
zile și nopți în sâmburii copți
crescuți în aproape și-n depărtare
sub Dumnezeul tăcut și mare –
mirii realului și drumul lor suind străzile
trecând până dincolo de orice închipuire
și până dincoace de nevăzută plutire
privind și imaginând. Ființe și lucruri uitate
se vor ivi odată cu ei. Vor da bună ziua inimă
și soare și bună dimineața ivire
dintr-o altă îndepărtată stare –
crească-se chipul ce-i pare!
se va înălța amiaza marginea ei gata să ardă
lumina oprită-n mansardă și genunchii tăi orbi
cu pielea lor înălbăstrită zării întoarse
rămase în oase
Dimineața cuvintelor
Dimineața cuvintelor asta ai vrea acum
carnea lor fragedă pieptănată de rouă și îmbăiată
în ea. Verbele lor de căței cu cerul gurii negru
mușcând coada de lună nebună
să îți lași mâinile scotocindu-le
uitate și umezi făcute nod legând umbra
soarelui alb ce se va ivi negreșit ce va clătina
umbra casei apoi și a vântului (și a gândului)
încotro lene a inimii
talpa ta roasă lipită uitărilor încotro?
zorii dintâi ar sta încă în rând cu tine la festinul
cârlionților negri luminând drumul
și apa cea lungă fără de capăt (întocmai
se vedea) boii soarelui să o bea –
împresurându-o
astfel împresundu-te în ea spălându-ți nașterea
asta ai vrea dimineața cuvintelor încă o dată
plesnind în dinți silabele încă lăptoase
stoarse în miezul limbii în facere
inima încăpând toată în murmurul mâinii
ce-adie – și apoi și apoi să poți intra
în melancolia ta înălbăstrită
unde să îți așterni neînduplecat numele
Îl duc cu mine
Îl duc cu mine îmbrăcat în ploile arămii
ce cresc în pământ stors de timp
cu văzduh sur în creștet –
uită-te bine norii se scutură în carnea ta
strâmtă și străvezie îi poți vedea înnorând venele –
poți striga numele în care apoi să te îmbraci
poți săruta iarba ce crește an de an
poala ei de care iezii zilei (și-ai tăi)
își freacă botul și îți unduie marginile
aprilie aprilie uită-te bine! norii tăi albi
din carne mea i-ai strigat
și plouă odată cu tine
îngeri târzii îți scriu cuvintele
în burta nopții îngerii tăi bătrâni și uitați