Iată o întrebare pe care mi-o pun aproape zilnic. Și nu știu ce răspuns să dau. Evident, când spui rug, te gândești obligatoriu la mișcarea Rugul Aprins, un fenomen spiritual de o maximă autenticitate care, demarând imediat după război sau chiar încă din timpul războiului și durând până la reprimarea sa de la sfârșitul anilor ’50, i-a fascinat pe mulți intelectuali care în acei ani întunecați și-au găsit aici refugiul.
După 1989, cercetătorii s-au ocupat asiduu de acest fenomen, dacă ar fi să-i numesc doar pe Ioana Diaconescu și pe Marius Vasileanu, dar persoana care, după părerea mea, a făcut cel mai mult este Marius Oprea care, în remarcabila sa carte Adevărata călătorie a lui Zaheu, nu doar că a realizat un portret copleșitor al aceluia care a fost Vasile Voiculescu, ci a proiectat și drama acestuia pe fundalul izbăvitor al Rugului nestins. Și totuși întrebarea persistă: Mai arde Rugul? O pun, deoarece un gând oarecum parșiv nu-mi dă pace și, desigur, nu mă pot abține să nu-l dezvălui. Despre ce este vorba?
Într-o societate liberă, laxă, tolerantă, de felul celei în care pretindem că am locui acum, mișcarea ar fi trecut ca neobservată. Adică marea masă a populației, hărțuită de grijile zilnice, nici nu i-ar fi dat atenție. Doar cei cu adevărat credincioși ar fi vrut să știe, dar precizez: nu toți s-ar fi interesat, fiindcă până și în mijlocul celor care cred apar destule voci care contestă și caută nod în papură. Dar nu aceasta contează, ci versantul celălalt. Adică indiferența. Mă irită așadar faptul că, într-o societate ca aceasta din prezent, mișcarea ar fi fost cu totul ignorată. Și de ce ar fi fost tratată astfel? Deoarece am fi considerat că avem de-a face cu ceva pur gratuit, care nu ne deranjează nici cât un bâzâit de țânțar… Să ne întoarcem însă în trecut…
Actul de condamnare al mișcării întocmit de procurori în spiritul directivelor primite de la Alexandru Drăghici, ministru de Interne în acea vreme, spunea negru pe alb că mișcarea, având în vedere denumirea pe care o poartă, urmărește să „dea foc“ societății, să „incendieze“ structurile statale, să pună în pericol stabilitatea și siguranța națională. Faptul că potentații acelor ani citeau totul la propriu și nu aveau nicio idee despre ce înseamnă sens figurat sau simbolic este cea mai bună dovadă a halului de ignoranță și prostie care caracteriza conducerea de partid și de stat. În fața unor asemenea acuze, persoane precum Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Sofian Boghiu, Roman Braga, Benedict Ghiuș și, nu în ultimul rând, Vasile Voiculescu erau dezarmate, iar singura lor defensivă rămânea tăcerea, dublată, evident, de rugăciune. Se aflau ca într-un film al zilelor noastre în care bieții oameni, pierzând războiul împotriva maimuțelor, nu mai au încotro și se supun regulilor impuse de acestea. Cam așa am putea interpreta situația de atunci. Tot aparatul de represiune se baza în acțiunile sale pe o convingere fermă: Mișcarea spiritualistă Rugul Aprins nu e câtuși de puțin gratuită și, nefiind gratuită, reprezintă o forță subversivă și dușmănoasă la adresa Republicii Populare Române. Iar atunci, logic, cum s-o ignorăm? Nu trebuie să găsim ac de cojocul ei? Pe când acum, bancherii, patronii, politicienii, toată turma celor bogați nici nu s-ar sinchisi. Ar trata mișcarea cu maximă indiferență. Bunăoară, dacă ar veni cineva la urechea lor și le-ar șopti: Domnilor, ăștia vor să ne dea foc, i-ar râde în nas. Fugi de aici cu prostiile astea! Just! Așa că eu stau și mă întreb: Cum e mai bine? Să fii astfel tratat cu o nepăsare strigătoare la cer, sau cei din jur să vadă în tine un pericol real și să treacă la represalii? Ideile mele, la care țin ca la ochii din cap, ce merită mai mult ? Să fie neglijate sau interzise? Și, dacă sunt interzise, atunci e de la sine înțeles că și eu, susținătorul lor, voi avea de suferit.
Rugul Aprins nu a fost o mișcare gratuită, dimpotrivă, numai că efectele acțiunii sale se recunosc pe un alt plan, în orice caz nu în lumea aceasta. Sau, dacă vor avea efect și aici, aceasta nu se întâmplă cât ai bate din palme. Trebuie să treacă ani, decenii, poate chiar veacuri pentru ca o rugăciune trimisă de pe pământ, din inima unui om credincios, să se întoarcă tot pe pământ, dar având capacitatea de-a-și răspândi influențele benefice într-o lume până atunci haină. Dar cine să priceapă? În nici un caz organele de atunci și nici organele de acum! Lecția Rugului Aprins tocmai aceasta este. Printr-o ironie teribil de amară, validarea sa nu a venit din partea celor relaxați, toleranți, democrați, ci taman invers, dinspre cei brutali și crispați care au acționat energic spre a-l anihila. Și au făcut asta fiindcă în mod sincer s-au temut de mișcare. Așa că anchetatorul care l-a dat cu capul de pereți pe Vasile Voiculescu de fapt se temea groaznic de el. Tremura de frică. Și avea nevoie de exprimarea forței fizice pentru a combate frica. Incredibil! l
P.-S.: Dacă rugul nu mai arde, nu înseamnă că-s de vină pompierii, ci noi, cu nepăsarea noastră, l-am stins…