Debutând editorial cu volumul Apeiron (1971), în primul val echino xist, Dinu Flămând s-a impus deopotrivă ca poet, traducător din mai multe limbi și în mai multe genuri, critic de poezie și eseist. Este, totodată, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români în străinătate, în special în spațiul iberic și latino-american, dar și un eficient reprezentant al literaturii române peste hotare, cu inițiative și contacte de diplomație culturală informală de mare impact.
Opera sa poetică, după sincopa dintre Stare de asediu (1983) și Viață de probă (1998), a revenit la un ritm constant de apariții, întrerupte doar de traducerile pe care Dinu Flămând le realizează din mari autori contempo rani. Traduceri care, în paranteză fie spus, au întotdeauna, pe lângă miza lor literară intrinsecă, și o anumită semnificație pentru cultura română contemporană și poziționarea ei în lume.
Din creația poetică a ultimilor trei luștri, poetul a realizat nu demult o antologie bilingvă, în română și portugheză, intitu lată La frontiera nopții/ Na fronteira da noite, beneficiind de tradu cerile realizate de Corneliu Popa. Antologia – comentată și de Grete Tartler, vezi „România literară“, nr. 29/2025 – reprezintă, desigur, un cuprinzător „desant“ al lui Dinu Flămând în spațiul lusofon, dat și un „bilanț de etapă“. Necesar, întrucât, din 2010 încoace, poezia sa a trecut printr-o transformare pe care critica de întâm pinare rareori a sesizat-o.
Mai exact, este a doua metamorfoză a poeziei sale, după cea din Stare de asediu, atunci când, pe fondul cenușiu al ultimului deceniu ceaușist, Dinu Flămând a renunțat la lirismul obiectiv și, într-o anumită măsură, la poetica „stilului înalt“, abordând un discurs care miza pe autenticitatea oralității și a asumării unei „coborâri în Cetate“.
În 2010, odată cu volumul Umbre și faleze – reprezentat în antologia La frontiera nopții de trei cicluri ample –, are loc o nouă transformare a poeticii lui Dinu Flămând. Fără a renunța la priza realului (dimpotrivă: coborând, cum vom vedea, până în social și evenimențial), poetul o supune unei kenoze, nu cu ajutorul unui athanor de tip alchimic, ci prin proiecția pe ecranul conștiinței. Al unei conștiințe vulnerate de absurdul cotidian, de neajunsurile condiției umane, de insuficiența „soluției culturale“.
Evenimentul care declanșează schimbarea conținută în volumul Umbre și faleze este unul de ordin personal: moartea mamei. O pierdere care dereglează echilibrul universului, răsturnând nu numai ordinea lumii, ci și pe cea a poeziei lui Dinu Flămând. Care se transformă dintr-un aed al patosului viziunii estetice a lumii, în care poezia reprezintă axul ordonator, într-unul al pudorii durerii de nerostit, al reținerii, al șoaptei întoarse către ea însăși: „iar înainte de a părăsi încăperea/ ultimele raze ale soarelui/ i-au citit pe față tăcerea// închizându-se/ pleoapele încă au mai prins/ marginea peisajului cu mun tele/ ce despica un nor stins// se retrăgea/ vechea durere din piept mor măind/ ca o fiară spre vizuină/ și devenea alint// înflorea/ noaptea luminoasă și începea/ să devină acea întindere de adânc/ pentru nimeni// se instala/ resemnarea ca o adevărată –/ în sfârșit –/ promisiune de sfârșit sau de început/ aflată“. Kenoza de care vorbeam se manifestă sub forma unei combustii a suferinței, care preface ars moriendi în ars amandi și/ sau ars scribendi. Transfor mare menită să ducă la suspendarea timpului: „tu erai logodnica atelierelor îți citeam/ sonetele Gabrielei Mistral ne citeam/ spaima pe fețe și era o eczemă de resemnare/ în înserare îmi citeai compozițiile elevilor tăi/ despre iarna în Bărăgan/ ne citeam unii pe alții și ne iubeam/ ne citeau unii alții și ne urau/ nu înțelegeam cum eram/ cum erau/ eram era serat/ eternitate/ a frigului ghemuit în gurile noastre// veneau zăpezile cu o lumină zgârcită/ și acopereau urâțenia lumii/ iar noi așteptam“.
Suferința cosmică sau răul ascuns al lumii sunt o temă mai veche în creația lui Dinu Flămând, poet pentru care arta nu a fost niciodată o jubilație gratuită, ci o asumare, deopotrivă a „greului pământului“ și a „greului rostirii“. În volumele de după Umbre și faleze se poate observa cum suferința se mută de pe palierul personal pe cel al umanității și înapoi.
Astfel, cel de-al doilea volum antologat aici, Scaun la fereastră (2022), subintitulat Lisabona – Jurnal de carantină este un document poetic cutremu rător al ciocnirii tragice, deci fără finalitate rațională, dintre individ și colectivitate, pe care a reprezentat-o recenta experiență pandemică: „Cu numai doi kilometri pe zi avansa crede-se/ infecția ciumei pe la 1350 – îndeobște adusă/ atunci pe drumul mătăsii dar și răspândită/ de nave prin porturi unde șobolanii și purecii/ cu precădere asigurau socializarea// ca și acum unii fugeau spre biserici/ cerând îndurarea divină (și ea limitată/ când legea numerelor mari intră în funcțiune)// în timp ce alții mai degrabă nepăsători/ cu berea și vinul prin lupanare și prin taverne/ lași încercau să uite de ei înșiși/ sau de o fericire promisă la paștele cailor/ după marea stingere// însă/ grăbiți să strângă în traista lor ai zice/ unele desfătări ale simțurilor care deși trecătoare/ aduc cât de cât alinarea“.
Suntem, prin urmare, în prezența unui alt fel de blagianism decât cel de la începuturi, când Dinu Flămând dădea curs fascinației sale pentru partea nevăzută a universului și pentru stările originare. Vitalismul expresionist și nostalgia primordialului sunt convertite acum într-un discurs dens și dur, nu atât aspru, cât lipsit de condescendență pentru condiția poetului, care nu mai este înfățișat ca un mag sau ca un sacerdot, ci ca un om comun. Retrage rea înțelesurilor și neputința cunoașterii fac loc unui blagianism pe filieră și de factură dramatică, nu poetică: „Moartea s-a îngrășat nespus în proporție/ exponențială și mondială dar tot nu știm/ ce se întâmplă la un metru de nasul nostru/ și tremurând îndărătul ferestrelor noastre/ închise bănuim abia că vâjâie în stradă/ și chicotesc cohortele de viruși nerăbdători/ să ne vadă ieșiți afară…// A mai trecut ceva vreme până să-i prindem/ sub lentila ochiu lui mărită de microscoape/ pe acești agenți secreți ai destinului/ dar tot nu pricepem cum de se metamorfozează/ și devin atât de inventivi în malignitatea lor/ cu un pas înaintea strate giilor noastre/ mai totdeauna/ ei – nimicul nimicului în ființa lor/ și trăind doar din viețile noastre parazitate/ de unde își sug energia cameleonică/ a unei paradoxale diversități programată/ de cine oare?“
Se observă cu ușurință trecerea discursului din paradig ma persoanei I singular, a asumării, în cea a persoanei I plural, a dizolvării în contingent. Chiar când se întoarce la singular, poetul este precaut și-și etalează nu certitudinile, ci ezitările, nu puterea creației, ci îndoiala: „sensurile sau înțelesurile sau miezurile într-un/ poem nu au nici început nici sfârșit la capete/ și sunt acolo prezente din noaptea numelor/ duse de aceiași curenți de înălțime/ ce întind uneori perdele vinete/ peste Polul Nord;// oarecum îndemnându-i pe poeți/ să se resemneze cu modestia astrofizicie nilor/ care nu dau de zero la începutul absolut/ nici de capătul presupus de la capătul Universului“. Nu-i de mirare, în aceste condiții, că marile întrebări primesc răspunsuri mici și că dilemele metafizice se rezolvă liric, în imagini mărunte, neconcludente: „Viața tace în noi dar palpitația ei este/ chiar absoluta dovadă a secretei modestii/ ce-i asigură continuitatea/ […]// Două vrăbii pe-o creangă plictisite/ așteaptă să treacă iarna.“
Poetul a inversat, în antologie, cronologia apariției volume lor sale din ultimul deceniu și jumătate: La frontiera nopții se încheie cu câteva texte (nu multe) selectate din Om cu vâslă pe umăr (2020). Sunt, de fapt, două poeme dedicate lui Lobo Antunes, respectiv, lui Marco Antonio Campos, urmate de o inedită datată 10 mai 2024, ce transfigurează liric suferința inexprimabilă a marelui António Lobo Antunes, a cărui dramă personală este proiectată de Dinu Flămând pe un cer al semnificațiilor universale. Poemul final este cel care dă, de altfel, titlul antologiei: „cum să te mai ajungem la frontiera nopții/ în penumbra ischemică și pe latura cea mai aspră/ a invizibi lului – mă întreb – încercând să-ți trimitem/ semne de la marginea acestei pălăvrăgeli/ care pe tine nici nu te mai conține?// […] Iar cum o anumită locvacitate a ta con tinuă/ să pâlpâie – credem noi – uneori în privirile/ tale goale/ globul ochi lor tăi caută probabil/ ceva sub linia orizontului printre umbrele/ prescurtate/ iar absența vreunui răspuns indică/ acolo tocmai/ dispersia limitei ca pe o certitudine/ în peștera infinită/ unde pleoapele tale fixează cu insistență/ structura nimicului…“.
Chiar în absența unor poeme definitorii din aceste trei volume – nereținute, probabil, din cauza absenței unei traduceri portugheze sau a nepotrivirii cu tematica preponderent „lusitană“ a culegerii –, La frontiera nopții/ Na fronteira da noite este o antologie emblematică a unuia dintre cei mai importanți poeți români contemporani. Totodată, ea conține semnele unei conștiințe poetice care, și la apogeul unei cariere remarcabile, continuă să caute și să-și pună la încercare limitele.