Raportarea critică la opera eminesciană nu poate să fie neutră, ci presupune mereu (re)poziționări ideologice, filosofice și afective. Criticii și istoricii literari ce se încumetă să înceapă o astfel de întreprindere, pentru a aduce corective perspectivelor interpretative, suferă de o anxietate a influenței (în terminologia lui Harold Bloom), asemenea comentatorilor care vor să-i vizeze derapajele ideologice. Toți laolaltă sunt neliniștiți din cauza viziunilor critice emise anterior și încearcă să se degreveze de discursurile critice hegemonice despre poetul național. Prin strategii de apropiere și evitare a modelului, prin sacralizarea și instrumentalizarea acestuia, anxietatea influenței se manifestă în moduri variate, insidioase și pernicioase, chiar și acolo unde există în aparență o identificare deplină cu modelul asumat.
Chiar dacă Harold Bloom se referă în cartea sa Anxietatea influenței la creația poetică, acest mecanism cultural și psihologic poate fi aplicat deopotrivă criticilor și istoricilor literari atâta timp cât nu se încalcă logica de bază a funcționării modelului respectiv. Condiția necesară și suficientă pentru ca premisele bloomiene să fie extinse și asupra câmpului criticii și al istoriei literare este ca pattern-ul să fie adaptat în mod nuanțat și să nu se adultereze ideea dominantă, care constă într-o confruntare de tip simbolic. Este vorba despre o dispută adeseori inconștientă cu un predecesor hegemonic, în scopul eliberării de influența lui și al dobândirii originalității, apoi al identității proprii. Conflictul cu predecesorul se poartă pentru transferul de autoritate, depășindu-se anxietatea influenței prin afirmarea propriei originalități.
Pentru criticii și istoricii literari cu orientare de dreapta, care se raportează mereu la moștenirea eminesciană și la excepționalismul românesc, relația cu poetul național nu presupune doar atingerea unuia sau a mai multor aspecte prin lecturi critice, ci și o critică de identificare metafizică și culturală cu autoritatea sa transcendentală. Ei încearcă să reinterpreteze opera eminesciană în cheie naționalistă extrem(ist)ă, în maniere critice care îi falsifică sau îi amputează acesteia sensurile originare. De obediență conservatoare, aceștia supralicitează modelul asumat necondiționat și sunt îmboldiți să convertească figura lui Eminescu într-un arhetip totalizant (poet național, vizionar geopolitic, profet al neamului, filosof, gazetar suprimat).
Emanciparea de sub tutela eminesciană nu este dobândită în mod direct, pentru că astfel de critici și istorici literari rămân atașați modelului venerat. Dar necontestarea în nicio direcție, ca semn al pioșeniei, înseamnă atașament necondiționat care devine o formă de abandonare a gândirii critice proprii și, eventual, originale în favoarea abuzurilor interpretative. Din partea unor astfel de critici cu anxietate inhibantă nu te poți aștepta la acte de interpretare novatoare. Este vorba despre ceea ce Harold Bloom numește askesis, adică renunțarea la propria voință creatoare – situație în care anxietatea influenței nu este surmontată, ci acceptată drept formă de devoțiune iconodulă. În ochii criticului care suferă de anxietate metafizică, Eminescu devine o instanță absolută ce blochează orice lectură critică pertinentă.
Un precept al lui Harold Bloom spune că precursorul nu trebuie doar iubit, ci și înfruntat. De o parte, sentimente, de alta – resentimente, în repoziționările simbolice pentru inventarea propriei legitimități. Este ceea ce își propun criticii literari de orientare stângistă (nu i-am adăugat și pe istoricii literari, pentru că relativiștii de astăzi nu mai cred în selecția și ierarhizarea din istoriile literare), care se raportează la Eminescu printr-o abatere corectivă de factură ideologică. Pentru ei, eminescianismul nu reprezintă o esență culturală, ci un construct ideologic ce trebuie izolat față de valorile maximaliste ale canonicității curente.
Dar, chiar și în condițiile contestării și ale demitizării, Eminescu rămâne obiect de proiecție centrală canonică. Figura lui astrală revine în gândirea criticilor de stânga sub forme neașteptate, ca o prezență spectrală (ceea ce Harold Bloom numește apophrades), ei fiind gata să se alerteze, decretând, precum cerberii ideologici din perioada stalinistă, cu referire la Maiorescu, că „o fantomă bântuie prin Europa“. Criticii progresiști simt nevoia demitizărilor, a recontextualizărilor ideologice și a contestării canonului literar eminescocentric. Numai că refuzul de a admira sau de a se retrage în conul de umbră al modelului reprezintă tot o formă de a accepta, prin reacție… adversă, existența unei anxietăți a influenței. Prin urmare, tocmai recurența acestor demitizări și relativizări din partea unor astfel de critici confirmă faptul că figura lui Eminescu le este mereu prilej de proiecție anxioasă. De aceea, canonul eminescian nu poate fi abolit nicicând, ci doar reconfigurat în alt registru și astfel anxietatea influenței persistă chiar și în gesturile iconoclaste cele mai mici. Spre deosebire de critica de orientare conservatoare, care îl sacralizează pe întemeietorul de mit cultural românesc, progresiștii îi problematizează opera, dar în ambele cazuri – străine de existența valorii estetice a operei – anxietatea influenței persistă.
Despre opera poetică și despre articolele publicistice eminesciene s-a spus totul și încă ceva pe deasupra, nu de puține ori în mod inadecvat. Dar Eminescu a fost, în primul rând, poet și, în plan secund, gânditor și gazetar. O lectură prin pură grilă estetică ar degreva opera sa literară de zgura ideologică (venită dinspre gazetărie), de receptarea inadecvată, uneori frauduloasă, stârnită de un veritabil entuziasm negativ. Pulsiunilor afective neavenite și rigorilor artificioase supuse unei singure metodologii, care pot să născocească sensuri inadecvate, li se poate opune o lectură critică textuală și subtextuală ca variantă a oricărei alte interpretări. Astfel, se evită riscurile metodologice restrictive și se conturează un cadru hermeneutic în interiorul căruia pot conlucra cele mai diverse constructe teoretice. Eminescu nu poate fi descifrat decât în lectură par lui-même, avându-se în vedere valoarea intrinsecă, estetică a operei, iar nu în aplicarea constrângătoare a elementelor unor teorii critice aflate la modă. Vocația faustică, de exemplu, îi poate fi recunoscută fără a se supralicita scientismul sau direcțiile protocroniste în dauna firii poetice genuine. Eminescu rămâne ce-a fost, romantic, prin starea de spirit și sufletească generică, în afara strâmtelor cadre spațio-temporale.
Unei istorii literare îi sunt necesari mai mulți contraforți care să-i asigure viabilitatea și trăinicia, dar singura bază specifică de legitimitate este aceea a valorilor cu fundamentare estetică. La limita studiilor fragmentare, lucrurile nu pot fi duse prea departe în eminescologie. Într-o perioadă precum aceasta, traversată acum, a demitizărilor, a nestatorniciilor culturale și a luării în derizoriu a întreprinderilor individuale ample, a spune ceva interesant despre Eminescu presupune aplecarea asupra operei lui o viață întreagă. Alții au pățit-o…, dar în condiții mai dificile ale documentării decât acelea oferite astăzi. Chiar dacă o întreprindere sau alta nu poate fi considerată un nou bun al eminescologiei, nesatisfacerea orgoliului de a spune lucruri inedite nu îl poate umili totuși pe criticul care încearcă deschiderea unor noi căi de acces spre operă. Sigur că anxietatea influenței nu-și atenuează simptomele, dar se nasc tensiuni creative și este necesar ca unui fin simț critic să i se alăture un sănătos bun-simț care nu se lasă sedus de frumusețea ipotezelor neverificabile și de moda modelelor trecătoare. Iradierea simbolică a operei trebuie surprinsă prin intermediul unor ipoteze și/sau sugestii ce aparțin spațiului creator însuși. Astfel, inteligibilul, sensibilul și imaginarul vor fi analizate mult mai fidel, în litera și spiritul operei lui Eminescu.
Istoria literară este o istorie de valori – o spune clar G. Călinescu, cel ce se află în centrul canonului critic românesc. Într-o perioadă a criticii literare subiectivizante, aleatorii și relaționale, o abordare centrată pe primatul factorului estetic ar fi fundamentată pe valorile perene ale frumosului artistic desprinse de contextul politic și social – ceea ce ar presupune o reactivare a estetismului pur maiorescian. Într-o astfel de abordare, s-ar separa elementele de mitologie biografică (romanticul damnat, poetul național, martirul politicianismului ș.c.l.) și s-ar renunța la a-l privi pe Eminescu, în primul rând, ca simbol identitar (deși el rămâne în continuare o asemenea emblemă a românismului). Ar rămâne textele poetice, care ar trebui analizate, să spunem, în descendența structuralismului din urmă cu o jumătate de veac. Discursurile de tip paratextual emise de critica naționalistă, dar și de aceea antinaționalistă, ar fi respinse. Doar așa analiza se va focaliza numai pe textele poetice, în calitatea lor de valori estetice aparținând geniului eminescian eliberat de îngrădirile oricărei epoci istorice.
Sigur că niciun tip de interpretare nu poate fi cu adevărat neutru din punct de vedere ideologic, dar conștientizarea și asumarea unei astfel de poziții critice estetice mi se par importante. Nu este mai puțin adevărat că omiterea totală a contextului creator riscă să conducă la un autonomism exagerat, în urma căruia nu se poate explica pe deplin complexitatea unei opere literare. Cu toate acestea, în fața aplicării grilelor ideologice excesive din ambele direcții – din partea dreptei mitologizante și din partea stângii demitizante –, o reîntoarcere la primatul estetic nu ar putea să însemne decât un act de igienizare interpretativă. Dar nu trebuie să ne închipuim totuși că, dacă se practică o astfel de critică în care să primeze esteticul, anxietatea influenței nu ar mai persista. Iar aceasta, din simplul motiv că au existat anterior astfel de grile de lectură critică modelizante pentru un asemenea tip de discurs.