Observator atent al antichității, Giambattista Vico a descris, cum am văzut, cele câteva etape ale istoriei Romei, de la formarea unei mici cetăți la creșterea ei, la dezvoltarea unui mare imperiu și în cele din urmă la decăderea lui. Generalizând aceste observații, Vico era de părere că pretutindeni ființele umane s-au organizat spontan răspunzând la început nevoilor elementare, căutând apoi utilitatea, descoperind încet-încet confortul, plăcerile și luxul, iar la sfârșit alunecând în destrăbălare. Ghidați nu de gândirea abstractă ci de un instinct al coordonării numit de Vico „înțelepciunea poetică“, oamenii exprimau în vechile mituri personaje și situații în același timp verosimile și imposibile. Sublimă tocmai pentru că nu era supusă rațiunii, poezia acestor mituri făcea posibilă o înțelegere vie, populară a vieții în comun, diferită de raționamentele sofisticate ale filozofilor.
Imaginându-l pe Jupiter, zeu capabil să-i distrugă pe rău-făcători cu un simplu trăznet, înțelepciunea poetică descoperea teologia providenței care, invizibilă, conduce lumea. În același timp s-a dezvoltat și filozofia autorității, aspect esențial al cooperării umane, care permite libertatea voinței și ține seama de forța legii naturale. Istoria ideilor umane devine posibilă, conform căreia izvorul înțelepciunii a fost pietatea. Filozofia critică stabilește o cronologie rațională a perioadelor istorice care aparțin istoriei ideale eterne, repetată la nesfârșit. La baza acestei istorii se află legile naturale ale națiunilor, examinate, scrie Vico, de Grotius, Selden și Pufendorf, care din păcate nu au înțeles diferența dintre, pe de o parte, popoarele păgâne, ghidate de înțelepciunea primitivă, poetică, și, pe de alta, revelația divină de pe Muntele Sinai, care i-a împărtășit lui Moise adevărata lege naturală. La originea istoriei universale, conclude Vico, se află nu gândirea laică formulată mai târziu, ci epoca zeilor, când Cerul guverna lumea dăruind omenirii cele mai vechi binefaceri.
Pentru Vico, adoptarea celor trei elemente fundamentale ale vieții umane – credința în rolul providenței divine care decide ce se va întâmpla pe lume fără ca oamenii să poată prevedea viitorul, căsătoria ca școală a bunei creșteri și a stăpânirii de sine și înmormântarea care afirmă nemurirea sufletelor – este rezultatul cel mai durabil al revelației biblice. Să nu uităm însă că dorința oamenilor de a ghici ce se va întâmpla nu dispare. Dezvoltarea în ultimele câteva secole a cunoașterii științifice ca și cea a disciplinelor istorice a încurajat în ambele domenii diferite preziceri, științifice sau istorice, ale viitorului acestei lumi. Hegel, de pildă, era convins că dezvoltarea istorică a spiritului uman reprezintă nașterea și creșterea divinității înseși. Odată umanitatea/divinitatea ajunsă la maturitate, istoria ei încheie, ceea ce, după Hegel, s-ar fi întâmplat în 1815, cu ocazia prăbușirii imperiului lui Napoleon Bonaparte și a creării Confederației germane. Ceva mai lucid, Karl Marx, discipol al lui Hegel, era de părere că istoria va mai continua cel puțin un timp, dar că, așa cum generația mea își mai aduce aminte, victoria inevitabilă a orânduirii socialiste pe tot pământul o va duce definitiv la bun sfârșit. Iar când acum mai bine de treizeci de ani Uniunea Sovietică, renunțând la dogmele marxiste, s-a auto-dizolvat, unii gânditori au trâmbițat un nou sfârșit al istoriei, triumful inevitabil, global, al democraței.
La fel s-a întâmplat în științele exacte, unde după ce ni s-a anunțat o nouă eră glacială, a fost prevestită încălzirea planetei, iar apoi, mai discret, schimbarea climei, culmea puterii umane fiind capacitatea științifică de a cunoaște viitorul și de a lua măsurile necesare pentru protecția populației. Bun, dar dacă cumva și acest gen de preziceri se dovedesc false? Dacă scăderea sau, mai târziu, creșterea temperaturilor notate de cercetători sunt datorate unor erori în măsurarea lor? Să-l ascultăm pe celebrul filozof Karl Popper, pentru care știința produce nu adevăruri, ci ipoteze, care pot fi abandonate imediat ce datele experimentale nu le mai confirmă? Sau să cădem în genunchi în fața profețiilor științifice la modă, așteptând ca ele, numai ele, să ne mântuiască?
Să ne mai gândim.